marți, 24 februarie 2009

,,Cred ca" si ,,Cred in"

Pana zilele acestea nu citisem decat Biblia pentru copii. Nu mi-am infipt niciodata ochii in materialul original pentru ca nu ma simteam in stare, dar am fost nevoita sa citesc in intregime cea dintai epistola a lui Pavel catre corinteni pentru un curs de gandire crestina. Aproape ca fumeg de furie !

Este la un moment dat un capitol despre tinuta femeilor in public, despre cum noi trebuie sa ne acoperim capetele atunci cand intram in Biserica. Explicatia data este aceea ca barbatul a fost creat pentru a slavi pe Dumnezeu si femeia pentru a slavi pe barbat, ca atare femeia trebuie sa se arate numai barbatului pentru care a fost creata. Mai mult decat atat, femeile nu trebuie sa vorbeasca in public, sa astepte pana acasa unde isi pot intreba barbatul daca are nelamuriri. Acum ce sa spun.. nu m-ar deranja sa avem si acum aceasta ordine (care totusi a alterat atat de profund conditia femeilor in timp si a condus la nenumarate abuzuri) , atat timp cat barbatii ar continua sa il slaveasca pe Dumnezeu si noi sa avem ce slavi la ei... Ca o paranteza, femeile sunt acum acuzate in timpurile noastre ca sunt materialiste si interesate, dar pe de alta parte cunosc putini barbati care mai au si alte interese superioare banilor si frivolitatilor care ii accesorizeaza.

Mihaela, colega mea care a terminat Teologie, a incercat sa imi explice ca aceste ,,reglementari " au fost instituite pentru ca in Corint Biserica la vremea aceea nu era organizata, pentru ca erau mai multe femei decat barbati, ca erau foarte locvace si multe nu erau exemplu de moralitate.. Si cu aceste observatii am ajuns la adevarata problema - Biserica cu tipicurile ei s-a autoexclus din timp, a ramas acolo, nu mai tine cont de mutatiile sociale si de problemele specifice lor. Ca atare multi rateaza marea intalnire sau mesajul... Apoi mi-au fost sbulberate sperantele cum ca ar fi vreun mesaj, ceva de transmis.. asa in sensul unei stirii fierbinti, cruciale de presa. Discursul crestin se pare ca este unul care se inchide in el, iar poruncile moduri de viata. Ratiunea este o masinarie complicata dar inca in teste care te duce pana la jumatatea drumului catre destinatia ,,credinta", apoi ramane in pana si mai departe este pe baza de ,,traire" - trebuie sa incepi sa levitezi singur. Asta este.. am indoieli, nu cred fara nici o rezerva si nu pot sa inteleg si cu toate acestea nu ma simt fericita, ci poate pentru prima oara ... handicapata.

Dincolo de toate, simt ca am castigat totusi ceva azi... Proful ne-a asigurat ca e ok daca nu putem sa credem. Nu e un dezastru.. ,,nu oricine este facut pentru asta"... De aici incolo imi permit sa spun ca este un dezastru sa crezi ca tu crezi ca esti un credincios autentic. Prefer asadar sa fiu o necredincioasa autentica, decat sa provoc neajunsuri asteptandu-mi cuminte mantuirea...

update: teo crede in fripritura de porc:)

joi, 19 februarie 2009

Cum ar fi sa faci mereu ce trebuie?

Am impresia zilele acestea ca am revenit la viata frumoasa dar total lipsita de sens de acum cateva luni. Probabil ca de data aceasta am sa o pot savura mai bine (a se citi lent sau in reluare) dat fiind faptul ca trec prin cea mai abitir raceala din istoria mea personala.

Am vrut sa revin pe blog inca de acum aproximativ o saptamana dupa ce am fost nevoita sa pierd o ora destul de tarzie in Ploiesti. Cum tocmai se incheia genul acela de zi pe care ai vrea neaparat sa o uiti dar nu ai sa reusesti niciodata, m-am gandit ca nu-mi ramane decat sa ma otravesc cu un shot de tequilla. Cel mai la-ndemana si recomadat loc era Doroftei Pub. Am luat si papanasi si ca sa nu intrerup sirul bauturilor albastre, am comandat si un Blue Angel. Constatam de altfel in timp ce tavaleam in dulceata sectiunii de papanas, ca timpul trece la fel repede sau poate si mai repede chiar daca esti singur(a) sau nu ai nimic de facut.. Dupa 30 de minute pluteam efectiv in supa existentiala si aveam si soundtrack ... muzica de la mp3 player, cand in capatul scarilor apare nimeni altul decat Leonard Doroftei. Cred ca m-am uitat pret de 2 secunde la el cu ochii mei exolftalmici-default, am reusit sa schitez un zambet si sa intorc rapid capul... Si totusi ma trezesc ca se apropie si ma intreaba daca e bun papanasul. Ii spun ca da cu aerul meu falso-tampo-scolaresc-entuziast si reusesc sa scap furculita pe mine... Ce putea acum Doroftei, personificat in carne si oase si coborat din articolele de ziar inramate de pe pereti cum ca a fost decorat si alte etcetera?! Decat aproximativ : ,,sa va aduc un servetel ?". Nu am reusit decat un zambet tembel fortat si sa spun ,,nu, multumesc..." Si a plecat. Ma gandeam ca sunt asa gaina.. degeaba am terminat Facultatea de Comunicare.. nu am reusit sa spun nimic mai mult.. nici ca l-am vazut ultima oara la ,,Cireasa de pe tort" si de aceea am vrut sa incerc papanasii, nici ca mi se pare un fel de zeu, supraom etc. pe care nu ai cum sa nu il admiri (si sunt atat de putini cei pentru care sa ai certitudinea ca vei simti la fel toata viata), nici ca la toaleta fetelor s-a ars becul... Sper ca s-a simtit magulit ca am scapat furculita... In alta ordine de idei... stiam eu ca sunt o printesa..:)

Sa revin totusi la ce vroiam azi sa consemnez. Citeam intr-o carte disputa a 2 personaje despre destin.. Unul spunea ca viata e un haos, ca nu are sens, celalalt ca totul este predeterminat. Nu reusesc sa ma decid care varinata e mai nefericita... Ca o paranteza, sunt foarte incantata de descoperirea a 2 termeni ce ilustreaza generatia literaturii despre literatura, anume hipertext si literatura de gradul al doilea. E vorba despre cartile in care se scriu carti (carte in carte) sau cartile care intra in dialog cu alte carti. Este o trasatura a postmodernismului care te duce dupa experienta recent incheiata istoric a absurdului catre ideea salvatoare cum ca si noi am fi totusi prescrisi, ca nu suntem singuri sau de capul nostru.. Mai mult decat atat, suntem niste personaje si suntem desavarsite in masura in care suntem insolite, originale.
M-am tot gandit.. nu cred ca suntem perfect determinati, dar nici nu reusim sa determinam intru totul... suntem jumatati de masura, lucruri permanent neterminate, suntem niste efecte care nu isi cunosc cauzele si niste cauze la randul nostru care nu vor simti niciodata pe deplin efectele provocate. Si in conditiile acestea, ma intreb cum e posibil sa fim totusi in viata.. cred ca si daca murim este la fel pentru ca sunt sanse mari sa nu stim mai mult.

Si chiar daca traim fara sa traim, viata poate aduce uneori probleme. Pentru mine, sursa problemelor pe care cred ca le-am depasit, a stat in nerespectarea princiipilor. Aici vroiam sa ajung si acest lucru vroiam sa il transmit... Nu putem nega parti din noi, renunta la ,,supremul bine" din noi fara a savarsi in fond un act impotriva sinelui. Si cred ca asta desparte oamenii obisnuiti de oamenii puternici cum e Doroftei - oameni care au puterea sa se urmeze si sa fie cu adevarat autentici.