Eu văd lucrurile aşa cum aş vrea să fie.. nu cum sunt de fapt. Acesta este cel mai mare defect al meu. Azi mi-am dat seama că am făcut poate cea mai mare prostie din cauza asta si am devenit genul de om pe care îl urărsc fără circumstanţe atenuante.. fără drum de întoarce.. omul care nu se suportă pe sine.

Nu îmi folosesc raţiunea, experienţa.. pentru că sunt searbede.. eu prefer să visez, să îmi imaginez..pentru că într-o lume implacabil raţională, minunile nu se mai întâmplă.. şi încerc să trişez, să atrag cumva ce n-are cum să se întâmple... şi tot ce-am reuşit să creez este un mare dezastru. Şi doamne-dumnezeule.. prostiile din bună-credinţă sunt infinit mai mari decât cele cu rea-credinţă.. Mi-am pierdut răutatea.. răul.., răul trebuie să existe.. mă simt ca şi cum până şi diavolul m-a părăsit şi nu mai pot face nimic..

Ce faci când nu te mai placi pe tine? chiar dacă ceilalţi te plac mai mult decât atunci când tu în ochii tăi erai totuşi ceva mai mult şi ei te credeau mai puţin? Ce faci când totul pare o mare minciună?.. şi tu şi lumea...tu pentru că nu ai gândit şi acţionat raţional în spiritul lumii reale .. şi lumea care e mult prea complexă pentru a fi numai versiunea ta de ideal.. Ce faci când nu există nici măcăr promisiunea vreunui adevăr?