N-am mai scris de câțiva ani... Cu Teo este ca și cum stau într-o cutiuță sub un pom Crăciun.. e totul luminos, cald când nu oprește caloriferele că nu mai poate respira..., miroase bine, multe speranțe.. dar mă simt în continuare ca un cadou nedesfăcut. Am impresia că dacă voi reîncepe să scriu mă voi elibera... Gândurile mele din ultima vreme sunt însă periculoase, așa că m-am gândit să îmi fac un blog anonim, dar n-am scris în cele din urmă nimic. Mi-e totuși imposibil să înțeleg cum cineva poate scrie fără nume, mai ales atunci când crede că abia atunci este în întregime el sau ea, când abia atunci este sincer și demn..
Apoi îmi este teamă că scrisul meu nu este suficient de respirabil, că nu este citibil... că nu am de fapt limba mea, că toate cuvintele mele sunt de împrumut și nefirești. N-am mai citit demult ceva gratuit, care să îmi înalțe gândurile... pe noptiera mea stă o carte despre combaterea coroziunii galvanice... și culmea e că nu m-am mai bucurat atât de mult de o carte. Am încercat să recitesc poezii care mă încântau cu ceva vreme în urmă, să i le citesc lui Teo :)) dar nu mai absorb din ele aceleași trăiri. Totul se pierde, nimic nu se transformă, totul cade de undeva în dragoste și apoi dispare. Și apoi nici dragostea aceasta nu ne aparține, sau orice altceva ce simțim. Aș vrea să revizitez stări ca și cum aș deschide ușa unei camere, dar este mereu altă cameră. Este labirintul meu infinit, versiunea mea de căutare a timpului pierdut și a sensurilor care îmi scapă de fapt mereu.
E timpul să schimb titlul.. e amuzant cum vreau să scriu ceva și ajung să scriu cu totul altceva. Voi reîncerca mâine să îmi prind nălucile.
