marți, 21 decembrie 2010

O ciornă de anul trecut

Nu am mai scris pentru că refuz să cred că viaţa mea a devenit ceea ce este acum, că aceasta sunt eu.. nu vreau să mă înţelegeţi greşit - nu îmi este rău, dar experimentez o senzaţie profundă de înstrăinare încercând să fiu ceea ce ar "trebui" să fiu. Sunt atât de multe posilibităţi de a face prostii, rău şi atât de puţine să faci bine..

Am reuşit totuşi aseară în tramvai să mai citesc puţin Platon dar suficient cât să îmi recapăt cea mai concentrată bucurie :) Unele texte reprezintă, cel puţin pentru mine, răspunsul pentru dorinţe atât de profunde încât abia după ce au fost îndeplinite, îmi dau seama că au existat cu adevărat. Imediat apoi mă gândesc că dacă acele dorinţe sunt atât de fără tagadă, universale, că sigur există pentru toţi şi genul acesta de lecturi ar trebui să fie obligatoriu precum vaccinurile. În faza următoare mă calmez.. în fond, cărţile potrivite te găsesc ele atunci când ai nevoie, nu are rost să forţezi întâlnirea.

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am fost hotărâtă să dau la Litere, aşa că mi-am impus să citesc bibliografia de literatură universală a celor de la clasele de filologie. Nu am reuşit să o epuizez nici până acum şi nu îmi reproşez decât că atunci m-am străduit prea mult să citesc din ea. N-am reuşit, spre exemplu, să îmi înfăşor mintea în jurul Crimei şi pedepsei deloc.. daca aş fi putut să am o reacţie fizică pentru a reda efortul de a o înţelege, îmi imaginez că aş fi pierdut tot sângele curgându-mi de sub unghii. Am rămas însă cu fascinaţia pentru Sonia şi Dunia (în capul meu sunt ca un singur personaj) şi mi-e teamă că nu e ok. Sunt personaje care nu fac decât să îţi confirme tenebrele.. într-adevăr, te redau ţie, dar uneori aş fi vrut totuşi să păstrez iluzia că îmi pot evada.

Procesul lui Kafka este o cărţulie de 100 pagini, dar care mie mi-a luat vreo 2 luni să o citesc. L-am exasperat până şi pe tata cu insistenţa mea foarte chinuită încât probabil începuse să se teamă că m-a atins o formă de demenţă.. Cartea a rămas însă pentru mine oglinda perfectă a lumii şi timpului în care trăim. Este o carte atât de serioasă şi de alterantă cu gravitatea ei, încât pot spune că este singura carte pe care cei cărora le-am împrumutat-o au insistat să mi-o înapoieze..

Şi ultima formă de abuz reciproc pe care o pot numi acum s-a întâmplat în coperţile Unui veac de singurătate. Când am reuşit să o termin am fost furioasă o săptămână.. dacă o vedeam începeam vexată să pufăi ca o locomotivă cu aburi.. Pentru mine, cartea aceasta a fost o alăturare mult prea condesată de telenovele ca să aflii într-un sfârşit că de totul se alege praful, că ne întoarcem toţi de unde am venit.. Lumea aceea care se sfârşeşte în final este însă atât de frumos redată încât începi să crezi că Garcia Marguez ascunde cu siguranţă paradisul între urechi şi altul nu mai există.. Şi apoi totul eşuează în nimic.. cartea cred că este una din puţinele care are final, despre care poţi spune că este completă..

Sunt cărţile un bun? Pentru mine se împart în cărţi care te fac să vezi drama şi haosul şi fragilitatea lumii (cele "deştepte") şi cărţi care te fac să evadezi în imaginar şi să vrei să rămâi acolo (cele lucioase, provocatoare, care amuză..). Uneori îmi doresc să nu fi fost nevoie de nici unele dintre ele.. :)