marți, 29 decembrie 2009

Iubirea ca memorie

Nu am mai intrat pe blogger/internet de mai bine de 2 săptămâni. În parte pentru că am fost la bunicul meu de Crăciun (laptopul era prea greu şi complet nefolositor acolo) şi pentru că în Bucureşti m-am mutat într-o mansardă. Dacă este să fiu scrupuloasă, Zuzi stă la mansardă, eu stau în pod şi nici un provider serios de internet şi tv nu cablează încă guguştiucii din zona de unde stau. Poate la primăvară:-) Până una-alta, scriu acum din ultimul bastion al fiecăruia dintre noi în parte - acasă de la mama şi de la tata.
Mulţumesc că aţi revenit pe această pagină şi pentru toate comentariile - sunt mereu bucuroasă să le primesc.

Tot acum câteva săptămâni am citit un articol cu ştirea că în Italia, o româncă, prostituată se pare, a fost înjunghiată de mai multe ori şi lăsată să agonizeze pe marginea drumului. Înainte de a chema pe cineva să o ajute, şi-a sunat iubitul din România de 10 (!) ori, care nu i-a răspuns. Este oarecum trist că o astfel de ştire a fost politizată şi transformată într-un titlu de glorie pentru organizaţia PD-L din Italia care s-a ocupat de transferul trupului în România (prea scump fără eforturile lor economice), DAR probabil că altfel nu am fi aflat pe cine a sunat, de câte ori şi dacă i-a răspuns, şi acestea sunt foarte importante pentru ce aş vrea să spun mai departe.

Aşadar, nu mai contează şirul lung de săruturi sau mângâieri risipite - ele nu te pot obliga în sufletul tău la nimic; probabil că funcţionează numai invers.

Această concluzie pentru mine are importanţă vitală şi nu exagerez. M-am trezit visându-mi viaţa până la capăt de atâtea ori după cele mai neînsemnate gesturi. Am irosit atâta timp încercând să fac lucrurile să meargă forţată de ele. Ştiam că nu este bine, dar îmi lipseau argumentele pentru a gândi şi mai apoi simţi altfel pentru că infatuarea sau iubirea sunt în cea mai mare parte alimentate intelectual...

Mi-e teamă că există mai degrabă iubire în muzică, sms-uri, ştiri, cărţi, filme, poze sau bloguri decât în gândurile curente. Poate că este atât de puţină încât trebuie punctată de fiecare dată când sclipeşte firav. Iubirea are mereu nevoie de un suport şi se retrage oricum mai apoi din el. Noi probabil că suntem numai handicapul, infirmitatea ei:)

vineri, 11 decembrie 2009

Nimeni nu râde pentru că este fericit

Ieri seara a fost rândul unui alt curso-seminar cu discuţii scăpărătoare despre Heidegger... De data aceasta ne-am adus aminte că, în opinia autorului, moartea este cea mai proprie chestie omului pentru că nu poate muri nimeni altul în locul lui până la urmă. De aici se face saltul de înţelegere către viaţă care nici ea nu poate fi trăită de altcineva decât de tine şi că eşti dator să faci totul... Astfel avem, se pare, atâtea exemple cu cei care văd moartea cu ochiii şi apoi devin în sfârşit autentici, aleg ceea ce trebuie să facă, devin în sfârşit liberi pentru că săvârşesc o crimă cu infinite păreri de rău asupra tuturor posibilităţilor dar îşi mai păstrează una pentru a i se consacra trup şi suflet. Acest discurs ar putea fi uşor adaptat pentru a descrie căsniciile (in extremis, relaţiile interumane) fericite, nu ? Există ele ?

Cum rămâne cu cei care trăiesc totuşi moartea în fiecare zi şi rămân în viaţă ? Zi după zi mor mai abitir decât cazurile de film sau de carte. Trezirea la a doua zi pare o glumiţă de care se plictisesc din ce în ce mai mult. Ce să fac când o prietenă "glumeşte" ca mâine se sinucide ? Râd pentru că oricum şi cel mai serios discurs sau cel mai sfâşietor plâns nu e decât o glumă... o umbră sau un act ratat... Ce faci când "moartea" te face să înţelegi că TOTUL contează nespus şi implicit nu mai contează nimic pentru că orice nu poate conta decât în relaţie cu altul pe care îl surmontează ?

Din păcate, eu pe urmele lui Heidegger nu pot înţelege decât că viaţa este moarte şi moartea este viaţă ... Are însă superbul dar de a face orice să fie firesc:)


vineri, 4 decembrie 2009

Imposibila gravitaţie către sine


Câteodata.. viaţa mea este periculoasă. Întâlnesc persoane de care mă îndrăgostesc atât de uşor încât încerc un sentiment vecin cu groaza... aproape că sunt aruncată într-o stare de izolare completă. Mintea şi sufletul mă părăsesc cu totul şi se însoţesc fie cu aerul care mi-a dispărut şi el demult, fie cu cele mai moi noroaie.
Vreau o substanţă sau o ştiinţă care să fixeze totul în mine, să ştiu ce vreau.. să am puterea celui care luptă pentru ce îşi doreşte şi slăbiciunea orbului care nu va mai vedea niciodată ce îi stă în cale.. Vreau această substanţă sau ştiinţă pentru a putea iubi sau măcar pentru a nu mi se părea oarecum auirea ce spun acum. Vreau puterea asumării pe deplin...

Mă ofer, total lipsită de modestie, să pun bazele acestei ştiinţe cu următoarea observaţie ...
Din nou îmi este prea somn. Am să revin sau poate nu.. mi-am adus aminte ! Cred că eşti (de fapt, sunt) îndrăgostit(ă) atunci când îţi pui problema dacă celălalt se poate şi el, la rândul lui, îndrăgosti de tine. Şi dacă nu.. şi dacă nu.. trebuie să renunţ(i). Slavă-Domnului că mai pot simţi ruşinea pentru a putea face posibilă renunţarea..

marți, 1 decembrie 2009

Deci, nu...

Sunt de fapt un om leneş, dar acum trăiesc unul dintre acele puţine momente din viaţa unui om leneş în care sunt prea obosită să dorm. Am pierdut în mine ce voiam să spun, m-am oprit totuşi să scriu deoarece, după o vreme destul de lungă, nu mai contează că cineva, oricine, ar putea citi ce scriu eu aici. Nu mai îmi pasă... nu mai vreau nimic...

Obiectiv, principalul motiv pentru care se merită să scrii un blog este că înveţi să asculţi.. după ce te obişnuieşti să îţi frângi mintea cu fiecare cuvânt, apoi fiecare formă de exprimare a celorlalţi spune infinit mai mult, devine infinit mai preţioasă. Nu trebuie să ai talent pentru a scrie.. Toţi ar trebui să facă astfel de exerciţii de scriere, deşi limba este cea mai mare bătaie de cap, este nărăvaşă şi mereu acolo să ne amintească cu duritate că nu deţinem nimic.. dar mă pierd iar. Ce voiam de fapt să spun.. totuşi, blogul meu nu trebuie citit.

joi, 19 noiembrie 2009

Preţul corect

Munca este tămăduitoare mai ales atunci când vrei să uiţi de toate momentele nereuşite pentru care eşti atât de responsabil din ultima vreme sau că iar nu mai poţi vorbi... 3 ore pe drum, 11 ore de cufundat în scaun şi eşti ca nou ! Nici un hobby, nici şcoala nu au acest efect... pentru ele există dispoziţie sau nu, nu ţi-o poţi impune.

Lucrurile stau şi mai bine dacă şeful îţi spune că eşti o persoană specială şi că trebuie să ai grijă să îţi găseşti pe cineva care într-adevăr să te aprecieze... Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut pe vremea asta făcea mişto de mine cu invitaţii la Paris...

Cred că nu poate fi stabilită o valoare în sine a oamenilor, criteriile sunt mereu nepotrivite... Azi am înţeles că oamenii sunt valoroşi pentru mine în măsura în care mă lasă să fiu cum vreau, fie că ştiu exact sau am îndoieli...

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

... and death is not an option


Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme.. şi ştiu că blogul acesta riscă să devină un blog despre "de ce nu mai scriu pe blog". Explicaţiile nu se termină pentru că sunt mereu altele.

Nu mi-e clar ce mai simt, aşa că probabil nu am să scriu despre asta, deşi aş vrea..

Se apropie premiera la Twilight - New Moon. Am căzut şi eu sub incidenţa fascinanţiei poveştilor cu vampiri şi am încercat să înţeleg de ce. Am citit un articol în New York Times despre asta dar nu m-am lămurit cu nimic. Mulţi urmăresc şi în acelaşi timp denunţă fenomenul, fără a înţelege exact care este explicaţia.

Am reuşit totuşi să mă luminez abia acum 2 săptămâni când s-a discutat în şcoală soarta lumii după ce Decartes s-a trezit privind adevărul altfel.. Adevărul nu mai stă în lucruri, ci în noi - noi suntem sistemul de referinţă. Nu e numai meritul lui Decartes... O serie de minţi au înaintat pe drumul adevărului la purtător şi nu în lume, aşa că după multiple mutaţii, oamenii nu puteau crede decât că sunt omniscienţi şi omnipotenţi - ei sunt sălaşul cunoaşterii. De aici explozia tehnicii se pare, dorinţa de a lua în stăpânire totul .. inclusiv moartea. Acum este evident cum vampirii au devenit atât de prietenoşi, cum te poţi îndrăgosti atât de uşor de unul, cum ai vrea şi tu să fii astfel.. nu contează că vei mânca pe alţii.. in fond, şi Cronos, zeul timpului îşi înghiţea lacom copiii..

Am devenit proprii noştri zei, iar a te însoţi cu ceilalţi e parcă din ce în ce mai greu. "Iubirea" este de-a dreptul imposibilă. M-am trezit întrebându-mă care mai este exact ordinea măcar în sufletul meu - îmi place cineva pentru că îmi doresc să mă placă sau îmi doresc să mă placă pentru că îmi place ? Care să fie propoziţia principală şi care să fie cea secundară ? .. Şi dincolo de toate acestea, mai există gândire fără instrumentul cauză-efect ?

Gândurile se destramă uşor, cuvintele sunt mereu atât de sărace că nu mai pot să vorbesc uneori.. şi nu aş vrea decât să îmi rup timpul într-un spectru cât mai amplu de atingeri, iar la capătul lor, al atingerilor şi al cuvintelor sărace, mă rog să nu descopăr că sunt un om rău sau, şi mai bine, vorba cântecului de mai jos, că "I'm a sun that doesn't burn hot.. I'm a word that nobody wants to say"

Da, este clar, nu am să ies din cercul aspiranţilor la o republică vampirică..





marți, 3 noiembrie 2009

Prea mult strică, dar nu este niciodată suficient..


M-am trezit azi la bcu aştepând liftul lângă o tipă extrem de nerabdătoare - atât de nerăbdătoare încât a apăsat intenţionat tastele pentru ambele direcţii de deplasare (sus şi jos). Ajunge liftul, se stinge tasta pentru sus, semn că se deplasează în sus, se urcă singură în el pentru că eu voiam să merg jos şi ea apasă tasta pentru parter. Ca atare liftul nu începe să se deplaseze şi se deschid din nou uşile şi pentru cealaltă direcţie de deplasare. Cum era cu mainile pe tastele din lift, am lasat-o pe ea să apese exasperată din nou. Se uită, oftează la mine şi mă întreabă "eşti studentă?", îi răspund că da şi ea îmi spune "eu sunt la master". Îi spun că sunt şi eu de fapt studentă la un master şi ma pregăteam să o întreb ce anume studiază. Nu am apucat pentru că se uită la mine fumegând şi spune "nu prea cred!", apoi iese val-vârtej din lift. Eu am rămas siderată aproape uitând să ies.

Am înţeles acum aversiunea unor oameni pentru cei cu diplome. Faptul că depui un efort teribil pentru a cunoaşte şi faptul că depăşeşti anumite etape, din păcate nu te va putea face niciodată stăpânul întregii cunoaşteri. Ajuns mai aproape de genunchiul înşelător al broaştei decât cei de lângă tine, te expui şi riscului de a fi din ce în ce mai obtuz, mai sigur pe tine, mai vehement, crezi că ştii totul şi nici măcar nu îţi poţi imagina că tu ai mai putea greşi... problemele sunt întotdeauna la ceilalţi.

Încerc în fiecare zi să nu uit că ceilalți gândesc altfel decât mine, că modul lor de a vedea lucrurile este cel puţin la fel de valabil ca al meu şi că poate ar fi indicat să uit ce ştiu (toate adevărurile mele tari) pentru a îmi da voie să îi înțeleg. Bineînţeles că de multe ori uit..
Poate că în mare spunem toţi aceleaşi lucruri, simţim la fel, dar cu siguranță nu ne sincronizăm şi contextul joacă un rol atât de puternic încât semnificațiile pot fi cu totul altele... discursurile sunt mereu cel puţin duble. Încerc să văd lucrurile din perspectiva celorlalți şi eu să mă explic cât mai bine, să motivez ceea ce exprim, dar şi aici riscurile sunt mari. Cei care mă ascultă, cred că îi iau de stupizi cu atâtea explicaţii, că am un aer infatuat-didactic, iar cei care nu ascultă, înţeleg cel puţin cu totul altceva, de obicei ceva teribil sau îngrozitor.

Înţeleg astfel necesitatea unei soluţii cel puţin teoretică şi poate că de-a dreptul tristă a unui Dumnezeu care are o cunoaştere deplină şi neîmprăşiată de timp la care să ne raportăm şi să ne strângă astfel cu toate imperfecţiunile, animozităţile şi lipsurile laolaltă...

vineri, 23 octombrie 2009

Şşş

Nu am mai scris demult pentru că nu am mai avut timp să gândesc fără un scop anume. Eu de fapt nu m-am mai vizitat de multa vreme... nu mai gândesc liber nici măcar atunci când călătoresc cu metroul. Mintea mea în momentele acelea este complet ocupată cu uimirea că nu reuşesc să mănânc un sandviş decât în 5 staţii când totuşi, la nevoia de hrană pe care o resimt, ar trebui doar să mă uit la sandviş şi să mi-l teleportez direct în sânge, în constituenţii lui de bază.

Dincolo de toată letargia sunt câteva gânduri asupra statutului de prieten. Este larg răspândită părerea cum că prietenii sunt cei cu care ai lucruri în comun. Numai că, după o vreme descoperi că prietenii sunt singuri oameni cu care sigur nu ai anumite lucruri în comun. Toată relaţia este blocată la barierele diferenţelor dintre noi. Nu îl mai poţi face să înţeleagă că greşeşte, nici el pe tine.. Totuşi, într-o perspectivă mai largă, în afara prietenilor, nu mai există bine sau greşit. Parcă afecţiunea, moneda de schimb în spaţiul relaţiilor cu un scop încă imprecis, te obligă la tot felul de judecăţi de valoare care nu se ştie pe cine limitează mai mult.. pe tine sau pe celălalt. Numai că odată cu limitarea vin şi o sumedenie de lucruri bune.. sentimentul de siguranţă, tot ceea ce acum eşti în sfârşit sigur că stăpâneşti..

Mă opresc aici. Am să încerc să fac un duş. Azi-noapte, după miezul ei (şi la propriu şi la figurat:) ) nu am reuşit pentru că am surprins 2 melci goi şi împestriţaţi în baie. Prin goi şi împestriţaţi ar trebui să se înţeleagă fără cochilii şi cu bulinuţe. Fară-ndoială ajunseseră la lenjeria intimă.. Nu îmi era clar ce voiau să facă, poate că numai o baie, dar erau prea drăgălaşi pentru a fi deranjaţi. În fine, acum este rândul meu.

vineri, 18 septembrie 2009

Cu teamă despre fără ruperea cărnii de pe oase

În sfârşit o zi în care totul poate să mai aştepte... deşi viaţa capătă accente din ce în ce mai grave şi lucrurile sunt din ce în ce mai clare...

Nu mai sunt îndrăgostită şi mi-e teamă că nu am să mai pot scrie aici de fapt.. Efectul narcotic al atracţiei dispare de îndată ce închid portiera sau telefonul. Probabil că iubirea este cel mai mare lux pe care nu ştiu dacă am să mi-l pot permite vreodată. Sau nu este de fapt decât o idee suspendată vizibilă din ce în ce mai greu printre atâtea copii mai mult sau mai puţin fidele.

Mi-e dor de starea de îndrăgostire pentru că mi-e teamă că nu am să mai pot dispune de dăruirea ei care te contaminează cu totul, care să te deschide atât de mult lumii încât să te dizolve. Fără dăruire nu mai îmi rămâne decât să mimez bunul simţ. Îmi rămâne viaţă în limitele bunului simţ...

Ce voiam să spun de fapt - am revenit la domeniul vechi pentru blog pentru că am înţeles că cel nou creea dificultăţi celor care mă urmăreau. :) Alesesem iniţial să public numele complet pentru a mă obliga să scriu în aşa manieră încât să nu spun totuşi enormităţi şi să regret. Pe de altă parte simţeam că mă eliberez printr-un recurs la o aşa transparenţă. Mai apoi, numele meu de familie a devenit atât de redundant (nu spune nimic nou şi nici ceea ce scriu nu spune nimic despre el), încât m-am gândit că este un surplus ce se cade a fi eliminat...

sâmbătă, 29 august 2009

Ţigani, discriminare şi Madonna

Oamenii care s-au dus la concertul Madonnei s-au dus să vadă un show, să o asculte cântând, NU să afle opiniile sale cu privire la discriminare şi cu atât mai puţin să primească lecţii. Nu i-a cerut nimeni asta, nici un plătitor de bilete pentru că Madonna nu este un specialist în drepturile omului sau probleme sociale. Dacă vrei să te instruieşti în sensul acesta, te duci la Universitate şi studiezi mai bine problema (a se citi dobândeşti câteva argumente şi înveţi cum să obţii şi tu câteva argumente originale filtrând propria ta experienţă de viaţă). Din câte am observat, Madonna nu a mers cu metroul, nu a umblat pe străzile Bucureştiului, nu i-a furat nimeni nimic când era în tramvai, nici măcar cablul TV aşa cum m-a onorat pe mine vecina mea mai brunetă de alături...

Există într-adevăr discriminarea rromilor. Mulţi dintre noi ştim cu siguranţă mai bine decât ea. Eu am învăţat într-o şcoală care a preluat elevii unei şcoli desfinţate dintr-un cartier ţigănesc. Toţi colegii mei nou-veniţi erau inteligenţi, cuminţi şi unii chiar aveau o sensiblilitate/melancolie exacerbată în raport cu noi, ceilalţi... Nimic dezgustător în ei, erau de-a dreptul admirabili. Am descoperit însă cât pot fi de dezgustători unii profesori, cât de urât se comportau cu ei şi cum erau nedreptăţiţi nişte copii care în fond nu aveau încă nici o vină... Atunci am experimentat şi faţa întunecată a şcolii ca sistem de socializare, de aglutinare pentru o societate pururea strâmbă în care suntem condamnaţi să acţionam instinctual şi să gândim numai când suntem la o bere...

Conceptul de toleranţă este doar o construcţie teoretică care cred că nu trece testul de utilitate al realităţii. Ce rost are că eu tolerez o anumită persoană dacă în fond nu îmi place, nu o cunosc, o ignor, nu mă uit în ochii ei când trec pe lângă ea, dacă nu o apreciez, dacă nu o îndrăgesc, dacă nu suntem prieteni ? S-ar putea spune că are un rost pentru că nu ne dăm în cap unul altuia, dar rostul ei nu este să ne facă viaţă mai bună... pur şi simplu nu are puterea asta miraculoasă... Este un concept la care mulţi se limitează şi nu reuşesc să vadă mai departe şi care nu cred că determină în mod automat deschiderea atât de necesară pentru a exista laolaltă cu adevărat.

Revenind la Madonna, cred că a manifestat genul de comportament şi ignoranţa care conduc tocmai la discriminare - "am auzit eu că voi aşa şi nu e bine... ", fără să trăiesc, fără să înţeleg exact ce se întâmplă.. Şi singurul ei argument este acela că la ei nu este aşa... Probabil dacă ştia mai bine reuşea să scrie un cântec despre asta, probabil dacă americanii ştiau mai bine, nu ne-am îndoi de ei în sensul acesta, probabil ea nu ar mai fi fost nevoită să spună ce a spus şi chiar ar fi funcţionat puterea exemplului...

Sunt mândră de cei care au huiduit-o pe Madonna !

vineri, 21 august 2009

Momentul meu Harry Potter


Cu Liviu am fost colegă de clasă în liceu. Este una din puţinele persoane pe care le consider imprevizibile - orice părere mi-aş forma despre el nu mai este valabilă mai apoi. Azi spre exemplu, Liviu nu mai părea blond, ci de-a dreptul roşcat. Ca să preiau idei din discuţiile din maşină de mai târziu, pentru această aparenţă era de vină lumina roşie de apus.. Cum eu tot meditam că Liviu poate e de fapt roşcat şi nu blond cum ştiam eu .. se uită la mine 2 secunde, aproape că zâmbeşte şi îmi spune că sunt murdară de pastă de dinţi pe obraz! Ce pot să spun.. mă trezisem de abia 30 de minute... Încerc să îmi caut oglinda şi îi spun că de obicei mă trezesc cu pastă de dinţi pe coate (of, da...- fac nişte confesiuni atât de tembele încât mă calific pentru propriul meu film de groază sau măcar pentru un spoof.. cred că eu în sinea mea sunt un spoof). Între timp, cu o mişcare super rapidă pe care nici nu am observat-o, Liviu desfăcuse oglinda de deasupra parbrizului şi eu îmi aduceam aminte de Aura care ieşea mereu din duş cu gelul transformat în spumă pe ea şi foarte hotărâtă de altfel... Atunci mi-am dat seama că o cabină de duş este fără-ndoială transcendentă...

Acum, serios vorbind .. am ajuns la concluzia sau mai bine spus la soluţia tatei... este nevoie de sacrificiu şi multă muncă pentru a face orice. Ca atare, în ultima vreme m-am izolat încercând să fac chestii nemaifăcute de mine până acum, să ma concentrez... nu ştiu dacă îmi este benefic. Mă trezesc uitându-mă insistent la fiecare om atunci când ies din casă, orice călătorie cu metroul este fabuloasă şi multe chestii au devenit de-a dreptul intimidante ... scările rulante, sandalele mele cu platformă conică, maşinile joase şi mai ales privirile celorlalţi.

Mă opresc aici, de când cu Campionatul Mondial de la Berlin am făcut o pasiune pentru Eurosport, deşi comentarii mai comico-stupide ca acolo nu am auzit niciodată ("Uite cum se aruncă în ştachetă - de parcă sunt drogaţi!") Pentru mine rămâne încă de nedescris trăirea provocată de anumite evenimente sportive. Aproape că vreau să mă duc să alerg prin parc.

duminică, 9 august 2009

Despre recuperarea jumătăţii de sine care stă mereu dincolo de ceilalţi

Încerc cu disperare să îmi trăiesc din nou viaţa ca şi cum ar dura o veşnicie, ca şi cum aş avea timp să fac tot ce îmi doresc, ca şi cum nu m-aş îmbolnăvi niciodată, ca şi cum nu m-aş simţi niciodată singură. Avem puţin timp şi cu toate acestea uneori ne plictisim...
Si mai încerc să nu mai fiu eu cu nimeni. Mă gândesc că aşa aş fi mai bine înţeleasă. Pur si simplu îmi este trist ca faptele sau spusele mele să fie reduse la unele, aceleaşi, puţine şi mărunte idei.

Săptămâna trecută mi-am luat o geantă şi m-am jucat cu iPhone până l-am adus într-o stare temporară de nefuncţionare. Slavă-Domnului că şi-a revenit... Râdeam cu Ralu că poate vom avea în curând implanturi umane de tehnolologie.. Buze fine cu un layer de boxe, fire de păr pentru Wi-Fi.. Mi se pare total aiurea cum cei care reuşesc să se exprime cel mai bine în spaţiul unei tehnologii (scris, cretă pe asfalt, pictură, online, proiecţii şamd.) sunt consideraţi artişti, virtuoşi, ne încătuşează afecţiunea, iar cei care inventează tehnologia respectivă rămân anonimi sau oameni de ştiinţă, n-au fani isterici, lipsa de etică larg recunoscută nu este pentru ei un indicator al geniului şi sunt exilaţi în cărţile de istorie sau pe wikipedia.

Suntem fiecare dintre noi o tehnologie (de comunicare) încă neinventată ? Suntem obligaţi să fim reduşi la sunete, mişcări, aspiraţii, la urma/umbra noastră care rămâne în ceilalţi şi niciodată în întregime a noastră pentru că este în aceeaşi măsură şi a lor.. ?


luni, 3 august 2009

Laura Pausini feat. James Blunt - Primavera in anticipo

Fac parte din generatiile care stiu mai degraba sa citeasca si mai putin sa vorbeasca; fac parte din generatiile care au invatat prea multe de la televizor sau de pe internet, iar majoritatea productiilor vehiculate erau cele nord-americane... Ca atare multi cred ca ne simtim straini in locurile in care de fapt traim. Nu este neaparat un lucru rau pentru ca detasarea provocata de stranietate poate oferi o perspectiva mai buna, mai larga a ,,realitatii" uneori. Azi am descoperit acest cantec in limba italiana si engleza cu comentarii in germana si spaniola. Incerc un sentiment de patriotism european ca sa spun asa:) Acum simt ca sunt acolo unde trebuie si de partea celor mai puternici. Spun cei mai puternici pentru ca simt ca ma regasesc in ei, pentru ca pot sa cred in ei. Orientalii sunt ascetici si contemplativi, africanii sunt cei mai apropriati de conditia de om, americanii - exuberanti si rasfatati.. iar noi.. noi suntem colectionari, niste batrani senini care descopera dupa o viata tumultoasa ca nu pot stii mai mult decat proprii lor nepoti. Europenii stiu ca viata si visul sunt suficient de distincte si speciale in sinea lor incat nu mai merita sa fie confundate...



miercuri, 22 iulie 2009

Justitia oarba

Am urmarit azi pe Zone Reality cateva secvente dintr-un documentar despre ingrijirea medicala a detinutilor. Erau prezentate cazurile unor detinuti cu boli grave, faze terminale.. Am avut dintr-odata sentimentul unei mari nedreptati si nici macar nu avea de-a face cu starea lor de sanatate, ci cu faptul ca erau inchisi. Am inceput sa ma intreb cati dintre ei regreta, cati dintre ei ar alege sa faca altceva daca ar putea da timpul inapoi sau de acum incolo... Nu mi se pare drept sa mai ramana inchisi cei care ar alege sa faca altfel. Dar cum poti masura regretele, parerile de rau?? Cum te poti increde in ele? Fara-ndoiala oamenii nu au putut dezvolta o stiinta in sensul acesta - aceasta capacitate a ramas captiva in mainile instantelor divine... Noi ne incredem ca atare de secole, mai degraba in slabiciunea noastra decat in puterea de a intelege, de a alege sau de a ne schimba..

In apararea sa, Socrate a spus la un moment dat ca cei care se tem de moarte, se cred mai inteligenti decat sunt de fapt pentru ca nu au cum sa stie daca ceea ce urmeaza vietii este neaparat mai rau. Un astfel de argument poate fi eliberant pentru multi condamnati, numai ca de la o vreme ne inlantuim febril si plini de dezgust unii pe altii cu cat mai multe vini. Cand epuizam vinile pentru ceea ce suntem, exista o lista nemarginita pentru ceea ce nu suntem. Nu au mai ramas din noi decat niste monstrii legati si inerti.

Eu:) .. Catalina mi-a facut observatie ca folosesc (eronat) ,,din cauza" in loc de ,,datorita".. Pentru mine, nu stiu cum am ajuns aici, pana si lucrurile pozitive le valorizez negativ..


sâmbătă, 11 iulie 2009

Cochilia golgotei personale


Cea mai mare provocare carei trebuie sa raspunzi atunci cand incerci sa intretii un blog personal este aceea de a creea o conexiune, un plan logic intre faptele pe care incerci sa le consemnezi.

Timpul trece prea repede pentru orice, am avut insa senzatia ca sta un pic in loc cand priveam populatia impresionanta de melci iesita in strada dupa ploaie. Probabil ca aluneca mai usor cu tot bagajul atunci ploua, poate multi dintre ei asa se cunosc... poate ca si pentru ei, cele mai mari bucurii stau in cele mai mari suferinte pentru ca numai cele din urma mai sunt in stare sa te scoata in afara ta..

Azi, doua lucruri nu mi se par in regula. In primul rand, oamenii care cu varsta nu devin mai intelepti sau mai toleranti. In al doilea rand, am descoperit care este cea mai mare problema a mea si in legatura cu care nu se poate face nimic.. Este vorba despre faptul ca ajung sa traiesc imprejurarile sau sa imi insusesc defectele pentru care nu imi plac sau dispretuiesc anumiti oameni. Poate este doar un accident, poate sunt singurele categorii cu care pot opera sau poate doar vreau sa imi placa tot, ca sa pot fii... linistita. Dar in fond, cine isi doreste linestea?!

Ma opresc aici, ratand sa leg in vreun fel melcii care acum probabil se rostogolesc odata cu caldura in spatele gardurilor vii, si golgota mea - aceea ca ceea ce nu imi place devine parte din mine mai mult decat orice. Sau poate titlul mai poate acum (dez)lega ceva... :)

duminică, 5 iulie 2009

Scurte insemnari

Afara

Este surprinzator cum o idee care te seduce (gravitatia, momentul de inertie, suferinta, disperarea sau grija pentru ceilalti ca ratiune de a fi etc.) iti poate explica intreaga lume pentru cateva zile sau pentru o istorie intreaga. Gandesti cu ea totul pana simti ca te sufoaca sau dai peste cineva care este mult mai persuasiv si care iti induce o alta idee atotstapanitoare... Sau iti aduci aminte ca de la un punct incolo nu mai stii ce este dincolo de noi. Cred ca pentru fiecare dintre noi, explicatiile devin insuficiente mult prea tarziu sau niciodata, in sensul ca nu mai putem sa rupem cercul comod al conexiunilor.
Cred este foarte clar acest lucru pentru fiecare om care are o anumita pasiune si a incercat sa o urmareasca dincolo de timpul si spatiul sau fizic. Luati spre exemplu o anumita tema si vedeti cum a fost ilustrata in timp. Oricare alta ,,noua" abordare le recupereaza pe cele anterioare care stau comod intr-un plan secund. Esenta ramane aceeasi si cum noi suntem obligati totusi sa construim timp pentru a putea exista, cautam mereu alte forme sau mai nou, tehnologii... In consecinta, artistii/creativii sunt cei care conduc lumea si ne focalizeaza constiinta, nu politicienii sau prelatii.

---

Inauntru

Mi-e teama ca m-am instrainat prea mult intr-atat incat simt nevoia sa fiu draguta cu oamenii pe care nu ii cunosc. Strainii imi par mai asemenea mie decat cei pe care ii cunosc si carora le percep mai degraba defectele, ma victimizez in raport cu ei si de care nu stiu cum sa ma rup mai repede. Ma simt bine abia atunci cand evadez realitatea urmarind filme sau tot felul de scriituri...
Astept cu nerabdare, de-a dreptul Goe-licial, pasiunea pentru bani sau felul cum arat...

Duffy - Rain on your parade

Duffy exprima proaspat trairile dupa o despartire. Nu stiu cat de in actualitate sunt genul acesta de trairi pentru fiecare dintre... noi, insa muzica ei este incredibila ! Nu imi aduc aminte sa ma fii emotionat o muzica atat de puternic de la Jewel incoace... Si muzica populara imi este foarte emotionanta, dar aceasta este alta poveste...
Apoi, Duffy este dovada vie ca frumusetea este stil propriu asumat si sinceritate.



I wish you well
I hope you survive
I hope you live, oh baby, so I can watch you cry.

'Cause I know in time you'll see what you did to me
And you'll come running back.

I'm gonna rain on your parade
No, I won't take it again
And I'll keep raining, raining, raining over you.

I'm gonna rain on your parade.
No, I won't take it again.
And I'll keep raining, raining, raining over you.

I pity the fools who believe in you
'Cause I know someday now, they'll see your colours too.
And if you see a smile, besides my face, know I'm doing good now.
Since you've been erased.

'Cause I know in time you'll see what you did to me
And you'll come running back.

I'm gonna rain on your parade.
No, I won't take it again.
And I'll keep raining, raining, raining over you.

I'm gonna rain on your parade.
No, I won't take it again.
And I'll keep raining, raining, raining over you.

I'm gonna rain on your parade.
No, I won't take it again.
And I'll keep raining, raining, raining over you.

I'm gonna rain on your parade.
No, I won't take it again.
And I'll keep raining, raining, raining over you.

I'm gonna rain on your parade.
No, I won't take it again.
And I'll keep raining, raining, raining over you.

luni, 29 iunie 2009

Dez afectare

Nu stiu exact cand am inceput sa cred ca viata este absurda, fara logica sau scop. Incercand sa adorm acum cateva nopti, m-am gandit sa fac un exercitiu de imaginatie in ideea ca daca somnului ii urmeaza visele, poate functioneaza si invers...

Cum a devenit neinteresant sa visez la ce ar putea sa mi se intample de acum incolo, am incercat sa decid din ce punct mi-as retrai viata si ce as face altfel. Fara-ndoiala, restrospectiv, viata mea avea sens, insa nu m-a incantat deloc sensul desprins. Apoi am constatat cu stupoare cat de necunoscute mi-ar fi amintirile pe care le am... Daca nu cunosteam anumiti oameni, daca nu hotaram sa merg intr-o anumita zi, la o anumita ora, intr-un anumit loc (si decizii ca acestea iau in fiecare zi), ce m-as stradui sa imi aduc aminte acum si ce mi-as dori sa uit?!? Este mult mai periculos sa ai vise si implicit dorinte asupra trecutului, nu pentru ca nu se mai poate face nimic, ci pentru ca te incurajeaza sa uiti. A uita se simte infinit mai gol si trist decat oricare punct de minim.

In fiecare vara, apar alti pisoi in preajma blocului. Este ceva ce ma absoarbe total in fragilitatea si, in acelasi timp, atentia si incordarea cu care privesc exteriorul. Azi, unul dintre ei era cantonat in mijlocul unei balti imense dupa ploaie. Se straduia sa faca un pas, dar pasul lui era prea mic pentru a iesi din incurcatura in care nu-i era clar cum ajunsese. Dupa dezorientarea lui amnezica, aproape ca as fi fost in stare sa cred ca aparuse acolo ca un produs al mintii mele. In orice directie calca, contactul cu apa il nemultumea si se scutura grav, apoi mai medita putin, mai incerca alt pas... Dintr-o data parea un pisoi foarte meditativ, dar care nu mai vedea de fapt sau care vedea, dar nu era in stare sa gandeasca cum trebuie..., eventual ca trebuia sa sara . As fi putut sa bag mana in foc ca in acel moment pisoiul ar fi putut intelege o intreaga teorie pisiceasca a ... absurdului. Cred ca si noi, oamenii, suntem de cele mai multe ori la fel de neajutorati precum acest animalut - se intampla sa nu vedem sau sa nu gandim ce vedem si de la un punct incolo ni se intampla numai pentru ca ne decidem sa nu mai luptam nefiresc cu degradarea memoriei.

marți, 2 iunie 2009

Despre ce si cum nu as vrea totusi sa scriu:P


Urmeaza statia Nicolae Grigorescu.
Telefonul incepe sa imi vibreze in buzunar. Reusesc sa ma asez pe un scaun proaspat eliberat, apuc sa imi arunc foile peste plasa, din telefon deja incepe sa cante Duffy. Am un sentiment de goliciune de cate ori incepe sa imi cante telefonul pentru ca imi imaginez ca toti inteleg ce simt din muzica care imi place...

Vio, unde esti?
La metrou...
A, naspa, cand ajungi acasa? Am plecat in graba si am lasat geamul deschis si mi-e teama sa nu loveasca sau sa ploua monitorul.
Nu cred ca ploua sau bate vantul atat de tare, Mi..
Vio, tu nu stii.. aici la Iancului am vazut rupandu-se banere electorale !


Ma gandesc sa ii povestesc cum viteza vantului creste aproximativ liniar odata cu inaltimea si cum noi stand la parter, numai hotii sunt un pericol, dar mai bine tac sa nu iau aerul oamenilor. Bine, Mi - te sun cand ajung acasa.. maxim 20 min...

[M-am oprit aici din scris pentru ca am inceput sa dezbat cu Ana necazurile noastre mundane pe messenger. In planul tragic al conversatiilor noastre am trecut de la cat de logica e sinuciderea la ,,am obosit, nu mai vreau decat sa uit". In planul comic am inceput sa ii povestesc cum azi , manata de o foame incredibila si la sugestia Mihaelei, am fost sa mananc la cantina celor de la Teologie. De jur-imprejurul Facultatii numai teologi cu altfel de priviri decat ale oamenilor obisnuiti, altfel imbracati si mai luminosi.. asa ca mi-a fost rusine sa intreb exact unde este cantina si am nimerit peste niste teologi care dadeau examen. Ana se tavaleste de ras. In sfarsit o femeie. Parea obisnuita. Mi-am facut curaj si, slava-Domnului, tot la cantina mergea si ea... Ca o impresie tehnica... Facultatea de Teologie arata ca dupa bombardament. Fatadele nu cred ca au fost vreodata refacute, strada din fata este pavata cu corpuri de trotuar, trotuarele sunt mult prea inguste si nu se poate pietona pe ele pentru ca sunt banci... Exista niste porti verzi si atat, fara gard adica, tamplaria este din lemn si cu toate acestea sunt sisteme de aer conditionat punctuale si neeconomice si... culmea culmilor... un corp inalt de cladire, cel mai inalt din complex, nefinalizat si din caramida ! Betonul armat sau structurile metalice probabil nu intra in curicula obligatorie a mesterilor bisericesti.. Nu pot sa nu imi aduc aminte de tata care facea aproape gratuit proiectarea ce tinea de specialitatea lui atunci cand venea vorba de lacasurile de cult, era insa cautat numai de reprezentanti ai unor culte marginale. Pentru Biserica Ortodoxa cred ca a facut totusi instalatia de paratraznet pentru Catedrala din Slobozia... Revenind la Facultatea de Teologie, interiorul este ingrijit - probabil varuiesc de 2 ori pe an si nimeni nu fumeaza. Mancarea este foarte buna si eu am revelatia ca trebuie sa imi gasesc un tip care a terminat Teologia.. sigur ei au acele valori, acele apucaturi si acele asteptari numai potrivite... Ana se tavaleste de ras bis si imi zice Vio, preoteasa.]

Ajung in capatul scarilor rulante de la metrou si cobor din nou. O furtuna teribila, nu gluma. Un cuplu de rockarasi stau inlantuiti, uzi pe scari si se pupa de zor. Miha suna din nou si ma sfatuieste sa raman acolo. Iau Adevarul de seara si il rasfoiesc rapid. Nu pot sa inteleg cum poate sa existe aceasta categorie a ziarelor care nu spun nimic. Ma rog, nu mai ramane decat sa imi citesc horoscopul. Asta este - trebuie sa imi inving teama pe care o incerc de cate ori il citesc si nu pot sa inteleg cum stiu ei atat de bine ce este cu mine... Si pana la urma.. horoscopul din Adevarul de seara este pentru noapte sau cum?! Of, scrie ca imi este dor de o persoana pe care o vad din ce in ce mai rar. Clar... Mihnea. Cum chiar nu mai este nimic de facut si trebuie sa mai persist in subteran, il sun... Imi spune ca este bine, ca observa ploaia din masina si ca spera, malitios de altfel, ca eu sa fiu afara. Ma gandesc ca si eu ii doresc toate cele rele si apoi de cate ori nu am visat ca eu propovaduiesc acele rele asupra lui... Dar nu, nu este decat o eroare de atribuire.. nu as vrea sa scap decat de amintiri si de remuscari cu care nu stiu si nu mai pot sa traiesc. Da, nu mai pot sa traiesc asa... dorindu-mi de la viata numai pe el si stiind in acelasi timp ca nu merit. Nu apuc sa spun nimic din toate acestea, doar ca as vrea sa ne vedem sa mai stam de vorba. In totala disonanta, imi spune ca nu are chef, altadata... Da, deci este prea rau ca sa imi mai permit si eu sa fiu asemenea si sa adaug ca intrebam in principiu, nu acum...

Ies in ploaie, oricum acum nu mai simt nimic.. as putea sa mor si sigur nu as simti nimic.

Un tip merge cam in acelasi ritm cu mine. Dupa ce intru in parc se opreste si ma intreaba ceva de raceala... Nu pare genul care sa fuga cu geanta mea si ii spun ca imi este mai degraba teama sa nu fiu traznita decat de raceala. In graba ajungem la capatul podului unde o salcie rupta profetic bloca drumul. El incepe sa spuna ca nu avem cum sa trecem si sa ne intoarcem sa ocolim tot lacul. Nu pot sa nu rad... Ii spun ca eu cred ca putem trece pe sub ea... Si trecem si imediat apoi imi pune geaca lui in spate. Si incep din nou sa simt telefonul... 4 apeluri.. Miha se hotarase sa se intoarca si sa treaca cu masina sa ma ia de la metrou. Dupa ce inchid ii explic omului ca e sora mea si el intreaba de ce nu prietenul sau sotul... Ii spun ca nu am nici unul, nici .. altul... Si el spune ,,foarte bine" dar cu cea mai mare urma de regret in glas si in momentul acela as fi putut sa jur ca el are ori una, ori alta... si zambind il intreb daca el.. si spune ca nu si atunci spun si eu foarte bine... Pe alee grabeste pasul si se departeaza de mine. Dupa 2 secunde de respirat aerul in urma lui, imi dau seama, dupa cum spunea Mihnea, ca omul cu geaca fusese nepoliticos. :) Hmm, daca era inteligent ramanea putin in urma... In fata blocului, ii returnez geaca, ne zambim si buna seara... Parafrazand un testimonial trist de pe peretele de la Teatrul Act - inca un om pe care nu am sa il mai vad niciodata...

luni, 1 iunie 2009

Handicapul rationalitatii

Am asteptat cu mare interes prezentarea despre istoria teatrului si a cinematografiei.. Avantajul unei asemenea prezentari sustinuta in cadrul unui curs la Facultatea de Filosofie este ca datele nu sunt importante - numai ideile si conceptele asociate sunt luate in discutie. Faptul ca actorii se joaca pe ei odata cu rolul si isi construiesc astfel o constiinta a fost momentul meu de entuziasm ideatic total..

In acceptiunea prezentatoarei, au existat 3 dramaturgi magistrali ai absurdului, 2 dintre ei romani - Ionescu si Visniec. Ma intreb daca s-ar putea asocia natura conceptiilor cu nationalitatea lor... Daca absurdul este un pivot in matricea noastra...

Intr-o ordine personala, in ordinea afectivitatii fiecaruia mai bine spus.. absurdul nu exista. Cateva lucruri ajung sa conteze totusi.. Nu fac parte din grupul oamenilor care pot sa aleaga lucrurile care conteaza pentru ei. Si poate ca aici rezida absurdul de fapt.. suntem fiinte rationale, dar asta nu ne poate fi de ajuns pana la capat.

Mi-ar placea sa nu imi mai fie dor si pe de alta parte mi-e teama sa pierd dorul. Cred ca este singura mea posesie de fapt...

duminică, 24 mai 2009

Viata dubla

Viata nu este suficienta pentru ceea ce vrei sa faci, nici macar pentru ceea ce trebuie sa faci. Uneori nici macar pentru a iti da seama ce ai vrea sau ce ar trebui sa faci. Si de multe ori traim fara sa mai stim nimic si toate gesturile noastre nu fac decat sa puna umarul la ordinea hazardului..

In ultima vreme am avut febra.. si multe ganduri de renuntare. Imi tot spun ca e cel mai bine sa renunt. Am ales prea multe, dar nu am ales prea mult. Nu e o tragedie. Vocatia mea in fond este sa nu fac ceea ce ar fi indicat sa fac. Si cred ca asa va fi mereu... Ce rost ar avea sa facem ce gandim?! Mai bine facem exact invers. Nu ne plictisim si mai mult decat atat, avem o sansa sa si ajungem sa credem in ceea ce gandim

marți, 19 mai 2009

In cautarea unei solutii

Cum amandoua inseamna masa raportata la volum, incercam sa imi aduc aminte care este diferenta intre solubilitatea si concentratia unei solutii. (Solubititatea reprezinta concentratia maxima a unei solutii - dincolo de ea nu mai poate dilua, este saturata.)
Autorul cartii din care imi strangeam explicatiile stipula riguros ca solutiile pot fi gazoase, lichide sau solide. In general, atunci cand entitatea solubilzata nu este in cantitate mult mai mica decat solventul, vorbim de amestecuri..

Si dintr-odata am inceput sa-mi doresc ca aerul sa nu fie atat de putin sau atat de saturat si sa ma dizolv in el si sa pot fi peste tot pe unde este si el.

Din pacate, nu sunt decat intr-un amestec.

sâmbătă, 2 mai 2009

Cosmarul realitatii


De la o vreme am impresia ca nimic nu ma mai surprinde. Stiu tot despre lume si oameni... Da, sunt teribil de infatuata si asta ma face sa ma simt foarte comica. Culmea, numai asa ma pot gandi la mine ca fiind comica. Este atat de important ce idei ne stapnesc mintea... Sunt rezumatul nostru, esenta a ceea ce ajungem sa alegem sa spunem sau sa facem... Numai ca ideile nu te stapanesc pentru totdeauna, te parasesc fara sa iti dai seama. Ma straduiesc teribil sa duc aceeasi viata zi de zi in speranta ca voi retine cateva idei bune... Nu tine, imi joc feste continuu. Stiu atat de bine cand fac ce nu trebuie... Cred ca numai asta mai stiu cu exactitate.

Ieri m-am speriat constatand ca detest lumea si oamenii si mai ales pe cei care ii cunosc.. si nu era asa.

joi, 23 aprilie 2009

Impresii de vacanta

In aproape fiecare vacanta mergem la bunicul meu. Locuieste intr-un sat infasurat de o padure si ipostaziat pe niste dealuri la 12 km de Tg. Jiu. Uneori as vrea sa mergem altundeva, sa vad locuri noi.. am descoperit insa ca imi place sa fac aceleasi lucruri, imi place rutina - ca atare, eu pe mine ma simt foarte suspecta.

Intalnirea cu locurile si oamenii de acolo este mereu alta si chiar ravasitoare. Anul acesta, in a 2a zi de Paste am aflat ca bunicul ne face la toata familia parastas de vii - m-a trezit intrebandu-ma daca am un pix bun sa scrie pomelnicul. Ca sa fiu foarte clara - mie mi se face o rezerva imemoriala de mancare pentru lumea de dincolo (!) Biserica este un fel de casa de asigurari cu cea mai lunga bataie din istorie. Ma gandesc cat de amuzant ar fi sa ii faci reclama... :))
In curtea Bisericii oamenii sunt absolut rigidizati de hainele lor de sarbatoare, unii fumeaza si fac dari de seama asupra vietiilor lor (,,Nu mai am vaci. Mai tin decat una"). Lav, nepotica unei doamne de care bunicul meu a devenit ,,apropiat":D si care locuiestre in acest sat, ma invata sa imi folosesc bluetooth-ul de la telefon si imi povesteste despre cum primul ei sarut s-a intamplat in cimitir. Mama tine sa puna lumanari unui fost coleg de scoala, mort calcat de un tractor pentru ca a pus pariu ca are curajul. Avea 28 de ani, singur la parinti si inginer intre timp... Mama imi reconfirma astfel ca nu suntem fiinte matematice...
Mereu imi pastrez sentimentul ca oamenii de acolo sunt luminosi si sinceri si directi. As putea trai o viata intrega numai cu ei.

Apoi sunt rudele si prietenii de altadata. In mod ciudat, rudele sunt cele mai insolite. Dupa o vreme intelegi insa de ce esti asa, de ce nu puteai fi nicidecum altfel... Anul acesta, o matusa incerca sa ma convinga ca ,,viata este un kk". Am pierdut firul logicii ei la un moment dat si nu am retinut decat concluziile, cum ca trebuie sa ma plimb, sa ma distrez si sa nu judec. Da, sa nu judec pe nimeni pentru ca nu mai am ce, pentru ca nu mai suntem oameni...

Si prietenii de altadata.. petrec atata timp ducandu-le dorul si cand ajung in sfarsit sa ii intalnesc mi se face si mai rau pentru ca nu mai avem timpul de altadata, pentru ca inteleg ca azi nu va mai fi niciodata..


marți, 14 aprilie 2009

Iubeste-ma

Am promis ca scriu, voiam acum sa spun ca nu am uitat ce am promis. Cam atat. Azi mi-a scapat mp3 playerul in ceai. Era normal, doar azi am incercat sa sugerez unor 2 prietene sa se desparta de actualii lor prieteni:))

Azi noapte am visat ca muream:d si mi-am trezit ferm convinsa ca imi este rau. In fapt sunt bine. Eu sunt vie, dar poate ca viata mea a murit.

Impartaseam unui coleg ideea cum ca sper sa fie ceva dincolo de noi, ce nu putem numi dar care sa poata sa ne surprinda in sine. Adica atunci cand cineva ne iubeste/place sa nu o faca pentru ceva anume, pentru vreun indicator ce a apucat sa fie surprins de vreo forma de prestigiu social. Si daca acel ceva ar fi nimic.. sa fim iubiti pentru nimic, eventual fix pentru ceea ce nu suntem...

marți, 31 martie 2009

Pentru o viata hamlet

Azi am uitat o carte de la biblioteca intr-un restaurant pe la pranz. Mi-am dat seama abia seara cand ma intorceam catre casa si m-am enervat atat de tare... incat mi-am adus aminte de toate lucrurile din ultima vreme care m-au enervat si pe care le-am trecut cu vederea... cum ar fi ca m-am taiat la deget sau atitudinea anumitor persoane sau alte persoane pe care le-am visat ..., simplul fapt ca le-am visat etc. M-am enervat atat de tare incat am hotarat sa imi uit toate planurile si promisiunile... Dintr-odata, aproape ca nu mai vedeam. Nu mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva. Abia din a 3a incercare am nimerit numarul restaurantului. E ok, au gasit cartea ,,cu Cicero" si ma asteapta sa o ridic cand pot. Nici macar nu ma pot aduna sa o citesc pentru ca am descoperit Shakespeare. Spre rusinea mea, nu am citit nimic din el pana acum sau nu imi aduc aminte... m-au intrigat teribil niste discutii la un seminar despre viziunile regizorale de-a lungul timpului asupra Ofeliei.. Ce pot sa spun deocamdata.. Shakespreare este fara-ndoiala ,,Tatal lor". Nu m-a mai pasionat in asa hal o lectura de la romanele roz pe care le citeam in camin cate 3 pe saptamana, numai in sesiune pentru a ne insanatosii creierii (Lucia avea o cutie de televizor plina cu ele la capul patului). Shakespeare este atat de tare incat ma visez recitand din el.

Am avut azi o disputa cu Miha-colega despre povesti... Eu spuneam ca daca voi avea vreodata in grija copii, am sa am grija sa vada stirile de la ora 5 si sa stea cat vor de mult pe internet. Le voi interzice insa cu desavarsire sa citeasca povesti. Povestile sunt numai pentru oameni mari (Mihaela povestea despre cum sacrul se insinueaza in ele..., cand citesti de mic povesti numai sacrul nu il intelegi...). In povesti, ratusca cea urata nu se sinucide, printul nu insala, printesele nu sunt urate (si toate ne credem superbe.. ) si majoritatea nu apuca sa moara. In realitate toti murim... Am un prieten care se viseaza viking in asa hal ca s-a apucat de invatat limbi nordice. Nu se otraveste cand iesim cu bauturi albastre, dar incearca cocktailuri concentrate de ,,pastile de slabit" care nu dau a doua zi mahmureala..

As fi vrut totusi sa stiu pe ce lume traiesc...

PS M-am hotarat sa nu mai merg in cluburi deloc.

joi, 19 martie 2009

Cu 2 titluri de data aceasta; nu reusesc sa ma decid...

Imi place nespus senzatia pe care o ai atunci cand te asezi sa scrii fara sa ai cea mai mica idee despre ce vei scrie. Incerc sa ma conving ca este placut sa scrii, mai placut decat a citi.. si imi este imposibil. Probabil ca am sa abandonez brusc la un moment dat pentru a citi ceva.

Am vazut un film ieri.. de data aceasta nu am sa spun despre ce film este vorba... Am sa spun insa ca am ales sa inteleg din el ca oamenii sunt slabi, neputinciosi pentru sine... incapabili de a face ceva pentru ei, ci numai pentru ceilalti. Doar pentru ceilalti pot fi puternici si in consecinta avem o nevoie de ceilalti ca de aer. Nu este o pledoarie pentru a fi mai ,,umani" aici.. E doar groaza pentru ca acest ,,adevar" survine abia atunci cand te-ai decis sa renunti, sa fii singur, sa fii egoist..

In alta ordine de idei, ce alegi intre o viata fara sens si una ,,imperfecta" ? Cum alegi sa te sufoci ? Sa nu poti sa spui sau sa spui si sa nu te poti auzi nici tu ?

Am sa ma opresc aici.. urmeaza inca o noapte prea scurta, picioarele si mainile de jeleu, masa luata in statiile de metrou, alte ganduri nerostite.. mi-e greu sa imi aduc aminte ce trebuie sa visez. A, da.. trebuie sa ma indragostesc.. asta o rezolve totul.. si genul de iubire care sa nu te mai aduca in pragul tabloului lumii ca un imens budoar - iubirea care sa te faca sa crezi ca mai exista si altceva decat ea.

P. S. Titlul 1: Culmea egoismului
Titlul 2 : Singurul raspuns este acela ca nu exista nici un raspuns.

luni, 2 martie 2009

Fara un titlu potrivit inca

Azi am stat de 3 ori la coada la Posta ca sa pot trimite un fax. A doua oara mi-a fost furat telefonul, a treia oara s-a bagat un domn fix in fata mea sa intrebe ceva si pentru ca era asa de simplu vroia sa rezolve pe loc. Fix in fata mea. Am izbucnit. Dintr-o data nu se mai auzea nimic in toata Posta.

Nu cred ca imi voi lua alt telefon. In fond detest telefoanele. Nu te apropie mai mult de oameni, ci dimpotriva... in medie exista ca sa ti se comunice belele sau ca ce voiai nu se poate etc. Nu este ca in reclame !

Si detest oamenii care nu au curajul sau demnitatea sa moara de foame, de rusine, de dor sau de durere... Nu mai inteleg, de ce trebuie sa fim fericiti?!?! Ce rost are sa mai traiesti intr-o lume stramba la a carei nenorocire ai contribuit?! Am devenit niste sichizofreni care se plimba in lumi paralele pe aceeasi strada. Asa... de parca nu te simte nimeni cand faci vreo prostie, de parca viata ta e mai importanta decat a altora.... Ce rost are sa traiesti numai pentru sine sau doar pentru cativa?!

Si este totusi aceeasi strada!!!

Viata fiecaruia dintre noi ar trebui sa fie importanta numai in masura in care mai inseamna ceva pentru ceilalti...

marți, 24 februarie 2009

,,Cred ca" si ,,Cred in"

Pana zilele acestea nu citisem decat Biblia pentru copii. Nu mi-am infipt niciodata ochii in materialul original pentru ca nu ma simteam in stare, dar am fost nevoita sa citesc in intregime cea dintai epistola a lui Pavel catre corinteni pentru un curs de gandire crestina. Aproape ca fumeg de furie !

Este la un moment dat un capitol despre tinuta femeilor in public, despre cum noi trebuie sa ne acoperim capetele atunci cand intram in Biserica. Explicatia data este aceea ca barbatul a fost creat pentru a slavi pe Dumnezeu si femeia pentru a slavi pe barbat, ca atare femeia trebuie sa se arate numai barbatului pentru care a fost creata. Mai mult decat atat, femeile nu trebuie sa vorbeasca in public, sa astepte pana acasa unde isi pot intreba barbatul daca are nelamuriri. Acum ce sa spun.. nu m-ar deranja sa avem si acum aceasta ordine (care totusi a alterat atat de profund conditia femeilor in timp si a condus la nenumarate abuzuri) , atat timp cat barbatii ar continua sa il slaveasca pe Dumnezeu si noi sa avem ce slavi la ei... Ca o paranteza, femeile sunt acum acuzate in timpurile noastre ca sunt materialiste si interesate, dar pe de alta parte cunosc putini barbati care mai au si alte interese superioare banilor si frivolitatilor care ii accesorizeaza.

Mihaela, colega mea care a terminat Teologie, a incercat sa imi explice ca aceste ,,reglementari " au fost instituite pentru ca in Corint Biserica la vremea aceea nu era organizata, pentru ca erau mai multe femei decat barbati, ca erau foarte locvace si multe nu erau exemplu de moralitate.. Si cu aceste observatii am ajuns la adevarata problema - Biserica cu tipicurile ei s-a autoexclus din timp, a ramas acolo, nu mai tine cont de mutatiile sociale si de problemele specifice lor. Ca atare multi rateaza marea intalnire sau mesajul... Apoi mi-au fost sbulberate sperantele cum ca ar fi vreun mesaj, ceva de transmis.. asa in sensul unei stirii fierbinti, cruciale de presa. Discursul crestin se pare ca este unul care se inchide in el, iar poruncile moduri de viata. Ratiunea este o masinarie complicata dar inca in teste care te duce pana la jumatatea drumului catre destinatia ,,credinta", apoi ramane in pana si mai departe este pe baza de ,,traire" - trebuie sa incepi sa levitezi singur. Asta este.. am indoieli, nu cred fara nici o rezerva si nu pot sa inteleg si cu toate acestea nu ma simt fericita, ci poate pentru prima oara ... handicapata.

Dincolo de toate, simt ca am castigat totusi ceva azi... Proful ne-a asigurat ca e ok daca nu putem sa credem. Nu e un dezastru.. ,,nu oricine este facut pentru asta"... De aici incolo imi permit sa spun ca este un dezastru sa crezi ca tu crezi ca esti un credincios autentic. Prefer asadar sa fiu o necredincioasa autentica, decat sa provoc neajunsuri asteptandu-mi cuminte mantuirea...

update: teo crede in fripritura de porc:)

joi, 19 februarie 2009

Cum ar fi sa faci mereu ce trebuie?

Am impresia zilele acestea ca am revenit la viata frumoasa dar total lipsita de sens de acum cateva luni. Probabil ca de data aceasta am sa o pot savura mai bine (a se citi lent sau in reluare) dat fiind faptul ca trec prin cea mai abitir raceala din istoria mea personala.

Am vrut sa revin pe blog inca de acum aproximativ o saptamana dupa ce am fost nevoita sa pierd o ora destul de tarzie in Ploiesti. Cum tocmai se incheia genul acela de zi pe care ai vrea neaparat sa o uiti dar nu ai sa reusesti niciodata, m-am gandit ca nu-mi ramane decat sa ma otravesc cu un shot de tequilla. Cel mai la-ndemana si recomadat loc era Doroftei Pub. Am luat si papanasi si ca sa nu intrerup sirul bauturilor albastre, am comandat si un Blue Angel. Constatam de altfel in timp ce tavaleam in dulceata sectiunii de papanas, ca timpul trece la fel repede sau poate si mai repede chiar daca esti singur(a) sau nu ai nimic de facut.. Dupa 30 de minute pluteam efectiv in supa existentiala si aveam si soundtrack ... muzica de la mp3 player, cand in capatul scarilor apare nimeni altul decat Leonard Doroftei. Cred ca m-am uitat pret de 2 secunde la el cu ochii mei exolftalmici-default, am reusit sa schitez un zambet si sa intorc rapid capul... Si totusi ma trezesc ca se apropie si ma intreaba daca e bun papanasul. Ii spun ca da cu aerul meu falso-tampo-scolaresc-entuziast si reusesc sa scap furculita pe mine... Ce putea acum Doroftei, personificat in carne si oase si coborat din articolele de ziar inramate de pe pereti cum ca a fost decorat si alte etcetera?! Decat aproximativ : ,,sa va aduc un servetel ?". Nu am reusit decat un zambet tembel fortat si sa spun ,,nu, multumesc..." Si a plecat. Ma gandeam ca sunt asa gaina.. degeaba am terminat Facultatea de Comunicare.. nu am reusit sa spun nimic mai mult.. nici ca l-am vazut ultima oara la ,,Cireasa de pe tort" si de aceea am vrut sa incerc papanasii, nici ca mi se pare un fel de zeu, supraom etc. pe care nu ai cum sa nu il admiri (si sunt atat de putini cei pentru care sa ai certitudinea ca vei simti la fel toata viata), nici ca la toaleta fetelor s-a ars becul... Sper ca s-a simtit magulit ca am scapat furculita... In alta ordine de idei... stiam eu ca sunt o printesa..:)

Sa revin totusi la ce vroiam azi sa consemnez. Citeam intr-o carte disputa a 2 personaje despre destin.. Unul spunea ca viata e un haos, ca nu are sens, celalalt ca totul este predeterminat. Nu reusesc sa ma decid care varinata e mai nefericita... Ca o paranteza, sunt foarte incantata de descoperirea a 2 termeni ce ilustreaza generatia literaturii despre literatura, anume hipertext si literatura de gradul al doilea. E vorba despre cartile in care se scriu carti (carte in carte) sau cartile care intra in dialog cu alte carti. Este o trasatura a postmodernismului care te duce dupa experienta recent incheiata istoric a absurdului catre ideea salvatoare cum ca si noi am fi totusi prescrisi, ca nu suntem singuri sau de capul nostru.. Mai mult decat atat, suntem niste personaje si suntem desavarsite in masura in care suntem insolite, originale.
M-am tot gandit.. nu cred ca suntem perfect determinati, dar nici nu reusim sa determinam intru totul... suntem jumatati de masura, lucruri permanent neterminate, suntem niste efecte care nu isi cunosc cauzele si niste cauze la randul nostru care nu vor simti niciodata pe deplin efectele provocate. Si in conditiile acestea, ma intreb cum e posibil sa fim totusi in viata.. cred ca si daca murim este la fel pentru ca sunt sanse mari sa nu stim mai mult.

Si chiar daca traim fara sa traim, viata poate aduce uneori probleme. Pentru mine, sursa problemelor pe care cred ca le-am depasit, a stat in nerespectarea princiipilor. Aici vroiam sa ajung si acest lucru vroiam sa il transmit... Nu putem nega parti din noi, renunta la ,,supremul bine" din noi fara a savarsi in fond un act impotriva sinelui. Si cred ca asta desparte oamenii obisnuiti de oamenii puternici cum e Doroftei - oameni care au puterea sa se urmeze si sa fie cu adevarat autentici.

vineri, 30 ianuarie 2009

Cel mai bun sfat de pana acum

La inceputul acestui an povesteam unei colege despre cum am vrut efectiv sa omor 2 oameni si nu numai atat.. sa rad si sa dansez pe langa ei dupa aceea. Era vorba despre fostul si o prietena. El incepuse sa flirteze cu ea si ea nu avea nimic impotriva. Ca oricare interlocutor care se respecta, colega:) a inceput sa dea sfaturi: ,,Cred ca ar fi bine sa faci", a spus ea, ,,o pasiune pentru un actor sau solist, ceva..". Am ras copios in sinea mea - sfatul nu parea serios nici daca eram clasa intai.

A trecut ceva timp si am vazut filmul Twilight, de cel putin 10 ori pana acum, de 2 ori in cinema. Am citi cele 4 carti ale lui Stephenie Meyer in cateva zile, am pus in Bookmark site-urile fanilor si bineinteles ca imi place Robert Pattison. In consecinta ies din casa exact ca si cum ar urma sa ma intalnesc cu Pat;;). Normal ca nu o sa se intample))) Dar in cazul acesta imaginatia mea guverneaza linistita peste simtul realitatii si se pare ca imi e mai bine asa - medicul meu stomatolog m-a pus sa promit ca de acum incolo nu mai ies din casa nemachiata si neasortata))

Am promis)

joi, 29 ianuarie 2009

Monte Carlo

Ieri mi-am cumparat niste pantofi superbi:) Nu conteaza ca erau initial 329 $, i-am luat pentru 10 % din pret si acum sunt totally out of fashion.. Azi m-am aranjat toata ziua ca sa imi scot pantofii in oras. Machiajul atrage drept consecinta obligatorie taxiul.. Tot am intarziat. Apoi discutiile mereu prea scurte, cocktailurile verzi-albastre si filmul. Mereu incerc alt cocktail si cu toate acestea mereu nimeresc unul albastru. Dintr-o data sticluta cu spirt de la oglinda pare sa zambeasca...

Eu si Ana am sarbatorit azi ca suntem singure:) Eu tot sarbatoresc asta de o saptamana de cand in sfarsit mi-am dat seama, ea jeleste, se enerveaza si pana la urma rade. Va fi greu, dar exista sperante...

Acum vreau sa adaug clipul unei melodii pe care pana si manichiurista in doliu dupa catel dansa azi si poate mai inainte de acesta un cantec foarte emotionant. Ma bucur mult ca a revenit Brandy.



Go, go, go,
It's time to make a move and we both know,
It's time to step it up a notch,
I'm ready to loose touch,
Baby boy,
Go, go, go.

This is the crossing at the main intersection,
Up is where we go from here,
Finest selection,
This could take us anywhere,
I don't want protection,
Life is better off the line, ine, ine...


I'm ready for the lift up,
Keep steady beat,
'Cos I'm ready for the big jump,
Keep up with me,
If you lose me then you know, you're just a bit too slow,
I only go up, up.
I'm ready to be in control and the ground isn't good enough for me,
I know where to find what I want and I'm gonna keep on,
Keep on, up, up

No turns now,
We're going straight,
You better hold on tight,
'Cos if you fall you're on your own,
'Cos I'm gonna go on,
No, no, no turns now.

This is the final call for all destinations,
This is where you're in or out,
No hesitation, this is not the time for doubts,
Make your decision,
Are you on or off the line, ine, ine...

I'm ready for the lift up, keep steady beat,
'Cos I'm ready for the big jump, keep up with me,
If you lose me then you know, you're just a bit too slow,
I only go up, up.
I'm ready to be in control and the ground isn't good enough for me,
I know where to find what I want and I'm gonna keep on,
Keep on, up, up

This is the crossing at the main intersection,
Up is where we go from here,
Finest selection,
This could take us anywhere,
I don't want protection,
Life is better off the line, ine, ine...
(Ooh)


I'm ready for the lift up, keep steady beat,
'Cos I'm ready for the big jump, keep up with me,
If you lose me then you know, you're just a bit too slow,
I only go up, up.
I'm ready to be in control and the ground isn't good enough for me,
I know where to find what I want and I'm gonna keep on,
Keep on, up, up!



luni, 26 ianuarie 2009

Gandurile din miscare

Vorbeam azi cu Cata despre cum vrem sa scriem exact atunci cand suntem pe drum, in miscare, despre cum cele mai bune idei vin atunci.

Aproape ca laptopul a devenit o parte din mine, mai ceva decat telefonul mobil. Numai coloana mea se mai indoieste de aceasta prelungire si contribuie la dedublarea mea si se bucura cand il abandonez pe masa de calcat.

Cu toate ca tehnologia este asa o parte din noi tot am momente in care cred mai degraba in Dumnezeu decat in tabla inmultirii... si sunt ambele chestiuni la fel de intangibile de altfel..

Ma opresc aici pentru ca vreau sa ma documentez despre ce sport as putea sa fac;;)

Va las cu cei de la Muse care explica dragostea ca efect al centrului de masa:) Nu e cazul ca cautam sufletul pereche ca fiind prea dens pentru ca ne-o luam grav..



Oh baby don't you know I suffer?
Oh baby can't you hear me moan?
You caught me under false pretences
How long before you let me go?

Oooh...You set my soul alight
Oooh...You set my soul alight

(oooh...You set my soul alight)
Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

(oooh...You set my soul alight)
Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

I thought I was a fool for no-one
Oh baby I'm a fool for you
You're the queen of the superficial
And how long before you tell the truth

Oooh...You set my soul alight
Oooh...You set my soul alight

(oooh...You set my soul alight)
Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

(oooh...You set my soul alight)
Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive
(sucked into the supermassive)

Supermassive black hole
Supermassive black hole
Supermassive black hole
Supermassive black hole

Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

(oooh...You set my soul alight)
Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

(oooh...You set my soul)
Glaciers melting in the dead of night
And the superstars sucked into the supermassive

Supermassive black hole
Supermassive black hole
Supermassive black hole
Supermassive black hole

marți, 20 ianuarie 2009

Manifest

Eu: oricum azi mi-am dat seama
Eu: fara regrete
Eu: fara menajamente
Eu: nu mai imi pasa daca ma place cineva
Ile: tu mereu iti dai seama de asta
Eu: eu trebuie sa fiu eu si atat
Eu: am o viata
Eu: si daca oameni nu am suporta mai bine
Ile: vio, eu te suport
Eu: da
Eu: dar stii ce
Ile: ?
Eu: vreau sa nu mai fim prietene
Eu: nu suport cuvantul asta
Eu: noi suntem ceva
Ile: serios?
Eu: da
Ile: dar ce vrei sa fim?
Eu: ceva
Eu: ne mai gandim
Eu: adica noi 2 suntem ceva asta e clar
Eu: dar de faza asta cu prietenia mi s-a luat
Eu: nu cred in asa ceva
Eu: si nu vreau sa ma prefac si sa am prieteni
Ile: deci... cred ca trebuie sa redefinesti tu conceptul de prietenie
Eu: la mine e legat
Eu: ile, ne nastem fara prieteni, nu?
Eu: vreau sa nu mai fiu dezamagita
Ile: pai inseamna ca ai prea multe asteptari
Eu: stii care e faza
Eu: nu mai vreau sa astept de la altii ceva ce de fapt eu trebuie sa fiu
Eu: trebuie sa incep sa fiu eu
Eu: nu am nevoie de altii
Eu: asta e f aberant spus
Eu: nu lua ad literam
Ile: nu iau
Eu: so
Ile: do
Ile: so
Eu: do u like the new me?
Eu: ;;)
Ile: :)) intotdeauna vio
Eu: auzi
Eu: pot sa pun bucati din discutia noastra pe blog?
Ile: care discutie?
Eu: asta de acum
Ile: pune vio
Eu: asa
Eu: ca mi-e lene sa mai scriu acelasi lucru
Eu: si cand vb cu tine uneori imi iese mai bine
Ile: hehe
Ile: f bine

joi, 8 ianuarie 2009

Despre lucrurile care ni se neaga la infinit

Am un cititor pe care nu il cunosc personal si care mi-a urat in noul an multa inspiratie pentru blog..

Nu stiu de ce imi e greu sa mai scriu. Nu ma mai mira nimic si dintr-o data totul pare obositor si nu mai pot lua atitudine.

,,La 26 ani, la mijlocul sperantei de viata din Romania.." cum spunea Dan Sociu.. eu nu stiu ce vreau si mi-e doar teama ca doar nu mai vreau. Si Heidegger care spunea ca devenim autentici abia atunci cand ne indeplinim propria natura sau pornim pe drumul care nu se termina niciodata catre ea.. poti sa te chinui toata viata incercand sa inveti engleza desi tu ai talent la franceza.. Ti-ai irosit viata facand ceva impotriva propriei naturi sau dimpotriva??? Poate era mai util sa ma apuc de genetica si nu de filozofie. Si uneori mi-e teama ca m-am apucat de filozofie fara sa stiu prea multa filozofie. Alteori mi-e teama .. nu mai stiu de ce mi-e teama... am pierdut ideea recitind ce am scris mai sus...

La facultatea de filozofie esti suspect si nu e bine daca iti iei notite, daca te lasi sedus sau abtici in fata ideilor profesorilor... este halucinant... Uneori profesorii par niste Nero care sunt cat pe-aci sa dea foc facultatii.. este cea mai in pericol facultate... (cum pot sa stiu fara sa a fi fost in altele?? ) dar cum ei sunt mai putini si noi, stundetii, mai multe blocuri de gheata care se topesc si uneori se transforma in aburi in fata lor.. betonul, peretii cortina si instalatiile sanitare sunt in singuranta... Etcetera si Schweppes-ul Mandarin de la parter sunt in siguranta...




Saw the world turning in my sheets and once again I cannot sleep.
Walk out the door and up the street; look at the stars beneath my feet.
Remember rights that I did wrong, so here I go.
Hello, hello. There is no place I cannot go.
My mind is muddy but my heart is heavy. Does it show?
I lose the track that loses me, so here I go.
And so I sent some men to fight, and one came back at dead of night.
Said he'd seen my enemy. Said he looked just like me,
So I set out to cut myself and here I go.
I'm not calling for a second chance,
I'm screaming at the top of my voice.
Give me reason but don't give me choice.
'Cause I'll just make the same mistake again.
And maybe someday we will meet, and maybe talk and not just speak.
Don't buy the promises 'cause, there are no promises I keep.
And my reflection troubles me, so here I go.
I'm not calling for a second chance,
I'm screaming at the top of my voice.
Give me reason but don't give me choice.
'Cause I'll just make the same mistake,
I'm not calling for a second chance,
I'm screaming at the top of my voice.
Give me reason but don't give me choice.
'Cause I'll just make the same mistake again.
Saw the world turning in my sheets and once again I cannot sleep.
Walk out the door and up the street; look at the stars.
Look at the stars fall down.
And wonder where did I go wrong.