luni, 29 iunie 2009

Dez afectare

Nu stiu exact cand am inceput sa cred ca viata este absurda, fara logica sau scop. Incercand sa adorm acum cateva nopti, m-am gandit sa fac un exercitiu de imaginatie in ideea ca daca somnului ii urmeaza visele, poate functioneaza si invers...

Cum a devenit neinteresant sa visez la ce ar putea sa mi se intample de acum incolo, am incercat sa decid din ce punct mi-as retrai viata si ce as face altfel. Fara-ndoiala, restrospectiv, viata mea avea sens, insa nu m-a incantat deloc sensul desprins. Apoi am constatat cu stupoare cat de necunoscute mi-ar fi amintirile pe care le am... Daca nu cunosteam anumiti oameni, daca nu hotaram sa merg intr-o anumita zi, la o anumita ora, intr-un anumit loc (si decizii ca acestea iau in fiecare zi), ce m-as stradui sa imi aduc aminte acum si ce mi-as dori sa uit?!? Este mult mai periculos sa ai vise si implicit dorinte asupra trecutului, nu pentru ca nu se mai poate face nimic, ci pentru ca te incurajeaza sa uiti. A uita se simte infinit mai gol si trist decat oricare punct de minim.

In fiecare vara, apar alti pisoi in preajma blocului. Este ceva ce ma absoarbe total in fragilitatea si, in acelasi timp, atentia si incordarea cu care privesc exteriorul. Azi, unul dintre ei era cantonat in mijlocul unei balti imense dupa ploaie. Se straduia sa faca un pas, dar pasul lui era prea mic pentru a iesi din incurcatura in care nu-i era clar cum ajunsese. Dupa dezorientarea lui amnezica, aproape ca as fi fost in stare sa cred ca aparuse acolo ca un produs al mintii mele. In orice directie calca, contactul cu apa il nemultumea si se scutura grav, apoi mai medita putin, mai incerca alt pas... Dintr-o data parea un pisoi foarte meditativ, dar care nu mai vedea de fapt sau care vedea, dar nu era in stare sa gandeasca cum trebuie..., eventual ca trebuia sa sara . As fi putut sa bag mana in foc ca in acel moment pisoiul ar fi putut intelege o intreaga teorie pisiceasca a ... absurdului. Cred ca si noi, oamenii, suntem de cele mai multe ori la fel de neajutorati precum acest animalut - se intampla sa nu vedem sau sa nu gandim ce vedem si de la un punct incolo ni se intampla numai pentru ca ne decidem sa nu mai luptam nefiresc cu degradarea memoriei.

Un comentariu:

liviu spunea...

doamne ce greu imi este sa fac o parere despre tine din acest blog.
spui despre chestii personale pe care le imbraci intr-un text atit de impersonal... de parca ai prezenta o stire despre o intimplare ce nu ti sa intimplat tie. poate e mai usor sa scrii ca si cind nu ai fi simtit durerea ,placerea ... or poate ca om inteligent ce ar trebuii sa fiu sa le intuiesc potrivit scrierilor tale.
am gasit acilea ceva ce pot comenta si anume pe sarmana pisicuta. dap ma bucur ca mi-ai amintit de aceasta imagine foarte frumoasa, si m-a facut aproape de fiecare data sa rid da sa-mi fie si mila.
toti sintem in aceeasi situatie si vom fi tot timpul, dendata ce vei afla cum sa faci un salt mai mare iti vei da seama nu mult dupa bucuria marii descoperiri ca ai de facut alt pas si mai mare ajungi in situatia lui iona si pestele.
de degradare a memoriei ii acuz pe cei ce iscusiti totusi fiind a sta in ape de intinderi mari.. de lene se balacesc in apa mica.