marți, 29 decembrie 2009

Iubirea ca memorie

Nu am mai intrat pe blogger/internet de mai bine de 2 săptămâni. În parte pentru că am fost la bunicul meu de Crăciun (laptopul era prea greu şi complet nefolositor acolo) şi pentru că în Bucureşti m-am mutat într-o mansardă. Dacă este să fiu scrupuloasă, Zuzi stă la mansardă, eu stau în pod şi nici un provider serios de internet şi tv nu cablează încă guguştiucii din zona de unde stau. Poate la primăvară:-) Până una-alta, scriu acum din ultimul bastion al fiecăruia dintre noi în parte - acasă de la mama şi de la tata.
Mulţumesc că aţi revenit pe această pagină şi pentru toate comentariile - sunt mereu bucuroasă să le primesc.

Tot acum câteva săptămâni am citit un articol cu ştirea că în Italia, o româncă, prostituată se pare, a fost înjunghiată de mai multe ori şi lăsată să agonizeze pe marginea drumului. Înainte de a chema pe cineva să o ajute, şi-a sunat iubitul din România de 10 (!) ori, care nu i-a răspuns. Este oarecum trist că o astfel de ştire a fost politizată şi transformată într-un titlu de glorie pentru organizaţia PD-L din Italia care s-a ocupat de transferul trupului în România (prea scump fără eforturile lor economice), DAR probabil că altfel nu am fi aflat pe cine a sunat, de câte ori şi dacă i-a răspuns, şi acestea sunt foarte importante pentru ce aş vrea să spun mai departe.

Aşadar, nu mai contează şirul lung de săruturi sau mângâieri risipite - ele nu te pot obliga în sufletul tău la nimic; probabil că funcţionează numai invers.

Această concluzie pentru mine are importanţă vitală şi nu exagerez. M-am trezit visându-mi viaţa până la capăt de atâtea ori după cele mai neînsemnate gesturi. Am irosit atâta timp încercând să fac lucrurile să meargă forţată de ele. Ştiam că nu este bine, dar îmi lipseau argumentele pentru a gândi şi mai apoi simţi altfel pentru că infatuarea sau iubirea sunt în cea mai mare parte alimentate intelectual...

Mi-e teamă că există mai degrabă iubire în muzică, sms-uri, ştiri, cărţi, filme, poze sau bloguri decât în gândurile curente. Poate că este atât de puţină încât trebuie punctată de fiecare dată când sclipeşte firav. Iubirea are mereu nevoie de un suport şi se retrage oricum mai apoi din el. Noi probabil că suntem numai handicapul, infirmitatea ei:)

vineri, 11 decembrie 2009

Nimeni nu râde pentru că este fericit

Ieri seara a fost rândul unui alt curso-seminar cu discuţii scăpărătoare despre Heidegger... De data aceasta ne-am adus aminte că, în opinia autorului, moartea este cea mai proprie chestie omului pentru că nu poate muri nimeni altul în locul lui până la urmă. De aici se face saltul de înţelegere către viaţă care nici ea nu poate fi trăită de altcineva decât de tine şi că eşti dator să faci totul... Astfel avem, se pare, atâtea exemple cu cei care văd moartea cu ochiii şi apoi devin în sfârşit autentici, aleg ceea ce trebuie să facă, devin în sfârşit liberi pentru că săvârşesc o crimă cu infinite păreri de rău asupra tuturor posibilităţilor dar îşi mai păstrează una pentru a i se consacra trup şi suflet. Acest discurs ar putea fi uşor adaptat pentru a descrie căsniciile (in extremis, relaţiile interumane) fericite, nu ? Există ele ?

Cum rămâne cu cei care trăiesc totuşi moartea în fiecare zi şi rămân în viaţă ? Zi după zi mor mai abitir decât cazurile de film sau de carte. Trezirea la a doua zi pare o glumiţă de care se plictisesc din ce în ce mai mult. Ce să fac când o prietenă "glumeşte" ca mâine se sinucide ? Râd pentru că oricum şi cel mai serios discurs sau cel mai sfâşietor plâns nu e decât o glumă... o umbră sau un act ratat... Ce faci când "moartea" te face să înţelegi că TOTUL contează nespus şi implicit nu mai contează nimic pentru că orice nu poate conta decât în relaţie cu altul pe care îl surmontează ?

Din păcate, eu pe urmele lui Heidegger nu pot înţelege decât că viaţa este moarte şi moartea este viaţă ... Are însă superbul dar de a face orice să fie firesc:)


vineri, 4 decembrie 2009

Imposibila gravitaţie către sine


Câteodata.. viaţa mea este periculoasă. Întâlnesc persoane de care mă îndrăgostesc atât de uşor încât încerc un sentiment vecin cu groaza... aproape că sunt aruncată într-o stare de izolare completă. Mintea şi sufletul mă părăsesc cu totul şi se însoţesc fie cu aerul care mi-a dispărut şi el demult, fie cu cele mai moi noroaie.
Vreau o substanţă sau o ştiinţă care să fixeze totul în mine, să ştiu ce vreau.. să am puterea celui care luptă pentru ce îşi doreşte şi slăbiciunea orbului care nu va mai vedea niciodată ce îi stă în cale.. Vreau această substanţă sau ştiinţă pentru a putea iubi sau măcar pentru a nu mi se părea oarecum auirea ce spun acum. Vreau puterea asumării pe deplin...

Mă ofer, total lipsită de modestie, să pun bazele acestei ştiinţe cu următoarea observaţie ...
Din nou îmi este prea somn. Am să revin sau poate nu.. mi-am adus aminte ! Cred că eşti (de fapt, sunt) îndrăgostit(ă) atunci când îţi pui problema dacă celălalt se poate şi el, la rândul lui, îndrăgosti de tine. Şi dacă nu.. şi dacă nu.. trebuie să renunţ(i). Slavă-Domnului că mai pot simţi ruşinea pentru a putea face posibilă renunţarea..

marți, 1 decembrie 2009

Deci, nu...

Sunt de fapt un om leneş, dar acum trăiesc unul dintre acele puţine momente din viaţa unui om leneş în care sunt prea obosită să dorm. Am pierdut în mine ce voiam să spun, m-am oprit totuşi să scriu deoarece, după o vreme destul de lungă, nu mai contează că cineva, oricine, ar putea citi ce scriu eu aici. Nu mai îmi pasă... nu mai vreau nimic...

Obiectiv, principalul motiv pentru care se merită să scrii un blog este că înveţi să asculţi.. după ce te obişnuieşti să îţi frângi mintea cu fiecare cuvânt, apoi fiecare formă de exprimare a celorlalţi spune infinit mai mult, devine infinit mai preţioasă. Nu trebuie să ai talent pentru a scrie.. Toţi ar trebui să facă astfel de exerciţii de scriere, deşi limba este cea mai mare bătaie de cap, este nărăvaşă şi mereu acolo să ne amintească cu duritate că nu deţinem nimic.. dar mă pierd iar. Ce voiam de fapt să spun.. totuşi, blogul meu nu trebuie citit.