Se afișează postările cu eticheta personale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta personale. Afișați toate postările

marți, 7 august 2012


Sunt îmbucătățită între oamenii care nu îi merit și cei în preajma cărora aș vrea să pot să nu mai zădărnicesc.. Principiul III al dinamicii nu este valabil în mecanica sufletelor.. Indiferent de partea care sunt, acțiunii îi corespunde inacțiunea - spaima că nu mi-am dat și eu sufletul sau un vârtej care îmi țintuiește un gol din cap până în stomac pe care nimeni altcineva și nimic nu îl poate înfunda.

Și nu mai știu nimic, deși totul pare banal.. Poate că este criza unei realități.. nu reușesc să mă pun de acord asupra ce reprezintă ea de fapt.. Realitatea este sufletul meu sau celelalte din miezul cărora totuși nu pot vedea ? Cum ar fi să fiu o mașină foarte inteligentă și să văd prin ceilalți fără să văd mai întâi prin mine ? Cum ar fi să văd fără ca umbra mea grea să nu acopere? În ordinea logică a lucrurilor o să ajung în curând să îmi doresc să am un bol de cristal funcțional :))

A sosit Miha cu o felie intoxicantă de tort de ciocolată de la Starbucks.. pentru care sunt sigură că a fost tăiat un arbore de cacao :)) Mă opresc așadar aici în a pune întrebări futile cum ar fi „există fericire?”, „în ce condiții?”... „nu cumva numai prin contrast?”.. „se justifică suferința sau ca totul să fie atât de complicat?”...

Update 08.08: cred că este imposibil să văd altfel decât prin mine.. argumentul de azi.. lasagna nu miroase numai a lasagna.. are și miros de struguri și, deși este doar ceva galben-roșu într-un recipient metalic, eu am în minte mult verde, cer înnorat și culorile unor bucăți mici gresie..

joi, 19 ianuarie 2012

Deși n-am mai scris de mult timp, am observat azi că sunt totuși câțiva vizitatori pe zi și am avut un mic moment de panică în care am văzut ceva mai bine decât de obicei vârful aiesbergului meu de iresponsabilitate.

Faptul că scriu acum aici este un alt gest iresponsabil.. ar trebui să citesc pentru un examen care are loc mâine. Am obosit însă să mai fac managementul dezastrelor și visez de o zi întreagă cu ochii deschiși la o lume în care timpul sunt eu. 

Este viața pe care o vrem, viața care ne trebuie ? Sau altfel spus.. ne face fericiți ceea ce credeam că ne va face ? Visul ei rămâne totuși cel mai euforic și totodată cel mai relaxant drog până una-alta.. 

Nu mai pot să mă refugiez aici. Îmi distrage atenția părul care îmi miroase a pâine prăjită, o bucățică de ciocolată dintre taste și toate lucrurile alunecă în pagina cu metoda Newton-Rapshon.. să mă arunc și eu așadar.

marți, 29 noiembrie 2011

Politically correct


Mă gândesc de câteva zile să încep să scriu pe un blog sub anonimat, fără nici o reţinere.. despre ce gândesc de fapt, cadru cu cadru, furie cu furie, până la descrierea în detaliu a fiecărui pliu de la o cravată foarte mototolită... Nu am stabilit însă ce ar însemna acest lucru .. poate că nu am cu cine să vorbesc sincer până la ultimul cuvânt.. şi gândul acesta mă face să simt dintrodată gustul amar şi strâns al celor mai apropiate relaţii.. cu cât suntem mai asemănatori şi în rezonanţă, cu atât ne respingem, fără să vrem, mai puternic.. ca magneţii.. Nu.. iar am ajuns într-un punct neplanificat. Mai bine alunec în direcţia anonimatului şi revin la ideea de a scrie despre degete desfăcute văzute de foarte aproape şi despre cum îmi amintesc că se reflectă lumea pe suprafaţa cravatei mototolite ...

Deocamdată mă opresc aici.. mă stăpâneşte puternic sentimentul de vinovăţie că am deschis frigiderul după ce am fost la sală.. ceea ce este un lucru foarte bun cred (vinovăţia), alături de faptul că, mai nou, mi se umezesc uneori ochii când mănânc bomboane.. Şi încep să mă gândesc la infintele lucruri pe care nu le avem sau nu le putem avea.. orice combinaţie, orice număr de variabile.. rezultatul este mereu constant nesatisfăcător:)) Poate că tot succesul nu se poate măsura decât în felul în care alegi să ratezi..

miercuri, 26 octombrie 2011

darling stop confusing me with you wishfull thinking hopeful embraces.. [Bjork, Play dead]


Am văzut acum căteva seri cu Irina One Day după cartea cu acelaşi nume a lui David Nicholls ... şi mi-a adus aminte de momentele când aş fi vrut să spun te iubesc, dar cuvintele rămâneau prinse de buze şi de dinţi. Tot încercam apoi să le dezlipesc cu săruturi sau să le sparg cu zâmbete care nu mai erau de fapt ale mele.. Şi toate cuvintele nerostite rămâneau acolo şi deveneau atât de grele şi era din ce în ce mai greu să respir..
                                           
După o vreme, am ieşit din cercul unor astfel de gânduri, mi-am recăpătat stomacul şi am început din nou să mă întreb dacă poţi dezvolta o conştiinţă fără să fii iubit nebuneşte măcăr la un moment dat.. sau dacă poţi avea încredere într-un om care nu a înnebunit în felul acesta cândva. Întrebările mele şi-au conţinut mereu răspunsul, dar niciodată nu mi-am luat răgaz să le ticluiesc răspunsuri formale cu argumente pentru a justifica ce cred. Demersul mi se pare şi acum prea delicat şi pretenţios, dacă mă gândesc numai la nivelul definiţiilor.. şi ca ne mai fiind de actualitate având în vedere starea mea curentă de spirit, post conştiinţă, post îndrăgostire, când toate reperele nu sunt decât aminitiri şi este greu să te ţii de ele..

Ce am spus aici, acum .. este doar un intermezzo pentru versurile cântecului din titlu ce mă obsedază de ceva timp.. Bjork e genială.. nu credeţi?


I belong to here [...] a place called hate, the city of fear ... I play dead / it stops the hurting [...] It's sometimes just like sleeping / Curling up inside my privite tortures ..

luni, 12 septembrie 2011

Cum să îţi pierzi sufletul sau despre amestecarea minţilor

Este luni şi, din nefericire, mă simt foarte obosită.. m-am plictist de cât de mult îmi vine chestia asta în minte sau sunt tentată să o spun. Aş vrea să fiu închisă într-o cameră fără uşi, numai cu ferestre... şi în care toţi pereţi şi obiectele de mobilă să fie îmbrăcate în perne şi cearceafuri.. şi nu în sensul camerelor din spitalele de nebuni :)

Recitesc o conversaţie purtată de curând şi mă suprinde câte lucruri îmi scapă pe moment, câte nu reuşesc să înţeleg.. 

Nu ştiu de unde am obsesia că toţi în jurul meu trebuie să fie ca nişte boabe de porumb şi că trebuie să explodeze în floricele pufoase datorită mie.. să îşi piardă firea, pe sine, să renunţe la ideile lor şi să treacă de cealaltă parte a lor, cea la care renunţă ori de câte ori aleg ceva.. 

"eu cred că a uita de tine înseamnă să uiţi şi de ce îţi place deja, de felul tău programat şi controlat de a fi, mă rog, să îţi pierzi mintea, în mod figurativ..."
"crede-mă că dacă vrei să mă faci să îmi pierd minţile, trebuie să îţi pierzi tu oarecum puţin sufletul"..

Mă opresc aici .. m-am lansat într-o speculaţie nerealistă, dar cumplit de amuzantă cu Ana, despre proaspăta ei invenţie.. the constant law of nastiness.. şi apoi este Cristi, o clătită cu ciocolată pe care trebuie să o îmbucătăţim şi, din nou, ceva muncă de lămurire din partea lui în ceea ce priveşte existenţa extratereştrilor. Acum explorăm argumentele de ordin istoric.. deocamdată n-am acoperit decât intervalul de la egipteni la Columb. Sunt convinsă că există:) .. adevărata întrebare care mă umple de spaimă este .. de ce suntem singuri ? De ce nu ieşim la cafea sau la clătite cu ei ? Ce este în neregulă cu noi ? Una peste alta mă bucur pentru Cristi că lucrăm la o firmă din domeniul ecologiei - aşa are ocazia să vadă suficient de multe chestii verzi toata ziua.. Şi aşa.. dintrodată mi se pare firesc că există toată perdeaua de artificialitate care foarte greu se ridică de pe lucruri, de pe ce mi se întâmplă, ca şi cum aş trăi în visul altcuiva şi numai uneori reuşesc să evadez în propriile mele vise.. :) şi îmi pierd sufletul încercând să înlocuiesc visul cuiva cu al meu...

marți, 16 august 2011

Angelli. Lichior de afine.

mai mult de 300 ml de lichior de afine și sparg semințe cu hamsterul.. de fapt eu i le desfac el mănâncă miezul.. nu stiu câtă sare poate suporta un hamster până intră în deshidratare irecuperabilă.. așa ca nu vreau să risc.. hamsterul e ceva prea frumos.. deasupra a orice chestie nașpa aș putea să o fac eu.. da, asta înseamnă ceva frumos - ceva ce te face să renunți la urâtul din tine în orice condiții. asta înseamnă să iubești

hamsterul a prins o viteză impresionantă între timp.. hamsterul este mai mult decât un rozător.. este o metaforă pentru ce pierd - î.n.f.i.e.c.a.r.e.z.i.

și dincolo de toate acestea nu înțeleg cum pot fi atât de fericită dincolo de cea mai neconsolabilă tristețe. poate că totul este peste puterile mele de înțelegere, dar nimic nu mă încântă mai mult..

ce dacă simt că viața mea părea formă perfectă de nefericire pe care mi-aș putea-o dori în toate timpurile? ce dacă totul este nimic fară ... ? și eu mă simt ca și cum aș conviețui pe o planetă extraterestră?

mâine Cristi îmi va povesti mai multe despre extratereștrii și eu nu o să înțeleg prea multe..

miercuri, 6 iulie 2011

Pentru Y


Mi-e dor să scriu orice ce n-ar „trebui” să scriu ... numai că nu mai am inspirație; am alungat-o cu fiecare ”cu stimă”, cu fiecare „cu deosebită considerație”, cu fiecare căutare pe Google și cu fiecare efort de îmblânzire cu sălbăticie a vreunui fișier Excel sau Word..

Tot visez cu ochii deschiși că încep să scriu despre cei din jurul meu - bineînțeles că tot ce aș scrie ar fi nedrept pentru că multe ar rămâne nespuse, iar ce aș reuși să spun n-ar fi întocmai cum sunt ei de fapt.. Ceva s-ar rupe din fiecare și ar alerga în mintea mea fără ca ei să mai dețină de fapt controlul asupra .. lor. I-aș schilodi..

Tentația este însă mare și asta pentru că fie ai vrea să limitezi persoana respectivă la imaginea ta subcraniană și să o uiți repede, fie ... lipsește în varianta cu propriile terminațiunii nervoase și, pentru a nu pierde cea mai mare parte din sensurile cu care ai putea funcționa, îl altoieşti în crestăturile din mintea ta sau tu te altoieşti.. nu se mai ştie.

Pe de altă parte, a scrie nu mai îmi pare o soluţie foarte bună. Am ajuns aici din cauza diferenţei între modul intensiv de a gândi specific vorbirii şi cel extensiv specific scrierii pe care am încercat să le documentez cât de cât pentru dizertaţie.. Am rămas cu impresia că a scrie este ceva inferior chiar dacă acest fel de a gândi a generat spre salvarea lui ştiinţa şi filosofia în formele ei foarte sofisticate de azi.. dar câţi dintre noi le-ar împacheta pentru o arcă a lui Noe? Ce vreau să zic este că ele nu sunt totuşi esenţa noastră..

Apoi este experienţa recentă cu Y când grupurile de cuvinte pe care mi le adresa ajunseseră să înceapă şi să termine cu numele meu.. Ce text m-ar mai putea chema la fel? Cu ce fel de text aş putea chema asemenea..?

vineri, 6 mai 2011

Fast forward

Am rămas închisă într-o cutie cu mult praf agățată în firele de sub birou. Nu mă mai arăt nici măcar pentru prieteni sau pentru ...

Încerc să mă desfac în bucăți aici de ceva vreme și să fac din asta ceva cu sens și pentru cel care ar putea sa citească. Aş vrea să am atât de multă putere de sugestie, încât, atunci când folosesc persoana întâi, să simtă că citește propriile sale gânduri sau altele vii să îi explodeze în minte ...

Dar nu reușesc să am această putere .. mi-am pierdut colții, mi-am tocit unghiile, iar carnea care creşte în locul lor este numai săpun sau, în zilele însorite, fără apă.., le spun excrescențelor "compromisuri".

Si cum nu poți pierde ceva fără a renunța și la contrariul său, am epuizat și răbdarea și odată cu ea mare parte din capacitatea de a înțelege sau pretenţia de a dobândi vreodată stil sau măcar coerenţă.
Zilele nu mai aduc nici măcar vreun gând searbăd și reducţionist pentru firimitura de lume pe care o văd. Azi am revenit doar la gândul că nu se cercetează crimele împotriva noastră, ci doar împotriva celorlați. Când să mai ai timp să fii pentru tine și victima și judecător și călău?! Când să mai iei o hotărâre ?!

vineri, 28 ianuarie 2011

Trezirea din poveste


Vi s-a întâmplat să cunoaşteţi o persoană atât de faină încât să facă din relaţiile cu ceilalţi oameni cele mai penibile şi absurde eforturi ?! Este ca un semnal de avertizare că ai făcut prea multe compromisuri şi, din şirul lor interminabil, tu însăţi eşti cel mai mare dintre ele. Ai uitat să visezi, să speri, să iei atitudine.. pe scurt, ai uitat de tine şi te-ai dedublat în Regina cea Rea pe care o proiectezi asupra lumii şi o Albă-ca-Zapada un pic cam prostuţă, împăcată cu sine şi cu faptul că Regina este mai urâtă. Alba ca Zapada nu poate rămâne decât astfel pentru a putea supravieţui cu Eul intact conştiinţei care o vânează şi care până la urmă o lasă să îi scape sau Albă ca Zăpada scapă de ea...
Toţi ceilalţi par nişte pitici caraghioşi care trăiesc numai pentru a coborî metodic în mină şi nu mai e de mirare că tu ai dezvoltat OCD, te mai pasionează numai mâncarea şi simţi mereu că trebuie să faci curat...

Cred că ar trebui să ne supărăm mai des, să avem curajul să spunem ce gândim întotdeauna şi cu vehemenţă pentru că numai astfel am descoperi în final cele mai potrivite, loiale cuvinte... acele cele mai frumoase urâte cuvinte... Mi-e groază că am trăit totuşi ceva timp şi încă nu am găsit măcar un cuvânt potrivit, numai cuvinte frumoase, dar trădătoare, mincinoase. Fără să pot justifica, cuvintele potrivite mi se par să fii fost cel mai important lucru.

Zilele acestea încetez să mai cred în prietenie.. în afară de faptul că nu m-am lămurit exact ce presupune, prefer francheţea invidiei cu variaţiunea ei mai afectuoasă - admiraţia, şi coincidenţa bucuriilor, a durerilor sau a câtorva pahare de tequilla..

Ce se întâmplă după ce flăcăul înalt în aspiraţii te sărută, te muscă de braţ sau întârzie cu sfecla roşie pe buzele tale..? Îţi iei la revedere de la pitici şi apoi, Nimic.. - atât în poveste, cât şi în zona soluţiilor de existenţă. Eşti înscris mai târziu fără voia ta în filele altei poveşti, rămând cu nostalgia că ai reuşit cândva şi pentru puţin timp să stai pe marginea hârtiei, în marginea vieţii tale, cu picioarele în gol şi să atingi propriile vise.

marți, 7 septembrie 2010

Mi-e dor de tine

Nu mai cred că în control şi raţiune.. sunt pulverizată de atâtea senzaţii în fiecare zi, iar efortul de a medita asupra lor, de a le înţelege, de a le dejuca sau de a le uita.. nu reprezintă decât efectul lor maxim.. totala lor luare în stăpânire. Viaţa nu este decât o convulsie la care nici un corp nu rezistă.

Mi-e teama că sunt prea tristă, deşi râd copios uneori, dar de la o vreme mai mult de una singură...

Când mă bucur, totul culminează cu gânduri despre cum este de fapt să iubeşti, despre cum dragostea este în sine singura formă de viaţă, fie ea fericită sau nu, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Alteori, gândurile sunt mai simple şi mai precise - iubirea este tot o senzaţie de atracţie pe o perioadă mai lungă sau basmic permanentizată ... este inversul unui solenoid - câmpul magnetic al celuilalt care provoacă în tine electricitate.. - şi uneori ţi-e teamă că eşti prea aproape, că ai să arzi fără să mai poţi fii stins, că ai să cazi cu cea mai mare greutate şi ai să striveşti totul, că, fără reţineri, tot binele dar şi tot răul din tine vor ieşi la iveală.


miercuri, 20 ianuarie 2010

Elogiul egoismului

Doamne Dumnezeule.. ce este cu unii oameni, bărbaţi în special... !? sau cu mine că sunt aşa de uşor de scos din minţi ... sunt atât de nervoasă încât, pentru prima oară în viaţa mea, aş fi vrut să bat un câine... Nu am făcut-o. Dincolo de faptul că nu aş fi în stare, m-am speriat de mine :((

"Să rămânem prieteni" este cea mai penibilă propoziţie pe care am folosit-o vreodată şi care, îndrăznesc să spun, SE poate folosi vreodată.. De parcă a fi prieten cu cineva este mai puţin sau mai comod sau implică mai puţină dăruire sau admiraţie.. ca orice altceva - ca un job, ca o intimitate, ca viaţa în general.. cere totul şi nu poţi să dai şi nici nu ai să primeşti... nu îmi pot permite prieteni. Ce dacă îşi pot aduce aminte altfel viaţa mea decât pot eu singură ?!

Este atât de complicat să îmi fac griji pentru probleme altcuiva. De abia acum mi-am dat seama că o comoditate însingurată a problemelor mele este mai puţin sfâşietoare.. Abia acum o înţeleg pe mama când spunea "sacrificii".. Nici după mai multe vieţi la rând nu aş putea fi ca ea - aşa.. să mai poţi da, chiar dacă ceilalţi nu încetează să pretindă..

vineri, 4 decembrie 2009

Imposibila gravitaţie către sine


Câteodata.. viaţa mea este periculoasă. Întâlnesc persoane de care mă îndrăgostesc atât de uşor încât încerc un sentiment vecin cu groaza... aproape că sunt aruncată într-o stare de izolare completă. Mintea şi sufletul mă părăsesc cu totul şi se însoţesc fie cu aerul care mi-a dispărut şi el demult, fie cu cele mai moi noroaie.
Vreau o substanţă sau o ştiinţă care să fixeze totul în mine, să ştiu ce vreau.. să am puterea celui care luptă pentru ce îşi doreşte şi slăbiciunea orbului care nu va mai vedea niciodată ce îi stă în cale.. Vreau această substanţă sau ştiinţă pentru a putea iubi sau măcar pentru a nu mi se părea oarecum auirea ce spun acum. Vreau puterea asumării pe deplin...

Mă ofer, total lipsită de modestie, să pun bazele acestei ştiinţe cu următoarea observaţie ...
Din nou îmi este prea somn. Am să revin sau poate nu.. mi-am adus aminte ! Cred că eşti (de fapt, sunt) îndrăgostit(ă) atunci când îţi pui problema dacă celălalt se poate şi el, la rândul lui, îndrăgosti de tine. Şi dacă nu.. şi dacă nu.. trebuie să renunţ(i). Slavă-Domnului că mai pot simţi ruşinea pentru a putea face posibilă renunţarea..

joi, 19 noiembrie 2009

Preţul corect

Munca este tămăduitoare mai ales atunci când vrei să uiţi de toate momentele nereuşite pentru care eşti atât de responsabil din ultima vreme sau că iar nu mai poţi vorbi... 3 ore pe drum, 11 ore de cufundat în scaun şi eşti ca nou ! Nici un hobby, nici şcoala nu au acest efect... pentru ele există dispoziţie sau nu, nu ţi-o poţi impune.

Lucrurile stau şi mai bine dacă şeful îţi spune că eşti o persoană specială şi că trebuie să ai grijă să îţi găseşti pe cineva care într-adevăr să te aprecieze... Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut pe vremea asta făcea mişto de mine cu invitaţii la Paris...

Cred că nu poate fi stabilită o valoare în sine a oamenilor, criteriile sunt mereu nepotrivite... Azi am înţeles că oamenii sunt valoroşi pentru mine în măsura în care mă lasă să fiu cum vreau, fie că ştiu exact sau am îndoieli...

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

... and death is not an option


Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme.. şi ştiu că blogul acesta riscă să devină un blog despre "de ce nu mai scriu pe blog". Explicaţiile nu se termină pentru că sunt mereu altele.

Nu mi-e clar ce mai simt, aşa că probabil nu am să scriu despre asta, deşi aş vrea..

Se apropie premiera la Twilight - New Moon. Am căzut şi eu sub incidenţa fascinanţiei poveştilor cu vampiri şi am încercat să înţeleg de ce. Am citit un articol în New York Times despre asta dar nu m-am lămurit cu nimic. Mulţi urmăresc şi în acelaşi timp denunţă fenomenul, fără a înţelege exact care este explicaţia.

Am reuşit totuşi să mă luminez abia acum 2 săptămâni când s-a discutat în şcoală soarta lumii după ce Decartes s-a trezit privind adevărul altfel.. Adevărul nu mai stă în lucruri, ci în noi - noi suntem sistemul de referinţă. Nu e numai meritul lui Decartes... O serie de minţi au înaintat pe drumul adevărului la purtător şi nu în lume, aşa că după multiple mutaţii, oamenii nu puteau crede decât că sunt omniscienţi şi omnipotenţi - ei sunt sălaşul cunoaşterii. De aici explozia tehnicii se pare, dorinţa de a lua în stăpânire totul .. inclusiv moartea. Acum este evident cum vampirii au devenit atât de prietenoşi, cum te poţi îndrăgosti atât de uşor de unul, cum ai vrea şi tu să fii astfel.. nu contează că vei mânca pe alţii.. in fond, şi Cronos, zeul timpului îşi înghiţea lacom copiii..

Am devenit proprii noştri zei, iar a te însoţi cu ceilalţi e parcă din ce în ce mai greu. "Iubirea" este de-a dreptul imposibilă. M-am trezit întrebându-mă care mai este exact ordinea măcar în sufletul meu - îmi place cineva pentru că îmi doresc să mă placă sau îmi doresc să mă placă pentru că îmi place ? Care să fie propoziţia principală şi care să fie cea secundară ? .. Şi dincolo de toate acestea, mai există gândire fără instrumentul cauză-efect ?

Gândurile se destramă uşor, cuvintele sunt mereu atât de sărace că nu mai pot să vorbesc uneori.. şi nu aş vrea decât să îmi rup timpul într-un spectru cât mai amplu de atingeri, iar la capătul lor, al atingerilor şi al cuvintelor sărace, mă rog să nu descopăr că sunt un om rău sau, şi mai bine, vorba cântecului de mai jos, că "I'm a sun that doesn't burn hot.. I'm a word that nobody wants to say"

Da, este clar, nu am să ies din cercul aspiranţilor la o republică vampirică..





duminică, 9 august 2009

Despre recuperarea jumătăţii de sine care stă mereu dincolo de ceilalţi

Încerc cu disperare să îmi trăiesc din nou viaţa ca şi cum ar dura o veşnicie, ca şi cum aş avea timp să fac tot ce îmi doresc, ca şi cum nu m-aş îmbolnăvi niciodată, ca şi cum nu m-aş simţi niciodată singură. Avem puţin timp şi cu toate acestea uneori ne plictisim...
Si mai încerc să nu mai fiu eu cu nimeni. Mă gândesc că aşa aş fi mai bine înţeleasă. Pur si simplu îmi este trist ca faptele sau spusele mele să fie reduse la unele, aceleaşi, puţine şi mărunte idei.

Săptămâna trecută mi-am luat o geantă şi m-am jucat cu iPhone până l-am adus într-o stare temporară de nefuncţionare. Slavă-Domnului că şi-a revenit... Râdeam cu Ralu că poate vom avea în curând implanturi umane de tehnolologie.. Buze fine cu un layer de boxe, fire de păr pentru Wi-Fi.. Mi se pare total aiurea cum cei care reuşesc să se exprime cel mai bine în spaţiul unei tehnologii (scris, cretă pe asfalt, pictură, online, proiecţii şamd.) sunt consideraţi artişti, virtuoşi, ne încătuşează afecţiunea, iar cei care inventează tehnologia respectivă rămân anonimi sau oameni de ştiinţă, n-au fani isterici, lipsa de etică larg recunoscută nu este pentru ei un indicator al geniului şi sunt exilaţi în cărţile de istorie sau pe wikipedia.

Suntem fiecare dintre noi o tehnologie (de comunicare) încă neinventată ? Suntem obligaţi să fim reduşi la sunete, mişcări, aspiraţii, la urma/umbra noastră care rămâne în ceilalţi şi niciodată în întregime a noastră pentru că este în aceeaşi măsură şi a lor.. ?


duminică, 5 iulie 2009

Scurte insemnari

Afara

Este surprinzator cum o idee care te seduce (gravitatia, momentul de inertie, suferinta, disperarea sau grija pentru ceilalti ca ratiune de a fi etc.) iti poate explica intreaga lume pentru cateva zile sau pentru o istorie intreaga. Gandesti cu ea totul pana simti ca te sufoaca sau dai peste cineva care este mult mai persuasiv si care iti induce o alta idee atotstapanitoare... Sau iti aduci aminte ca de la un punct incolo nu mai stii ce este dincolo de noi. Cred ca pentru fiecare dintre noi, explicatiile devin insuficiente mult prea tarziu sau niciodata, in sensul ca nu mai putem sa rupem cercul comod al conexiunilor.
Cred este foarte clar acest lucru pentru fiecare om care are o anumita pasiune si a incercat sa o urmareasca dincolo de timpul si spatiul sau fizic. Luati spre exemplu o anumita tema si vedeti cum a fost ilustrata in timp. Oricare alta ,,noua" abordare le recupereaza pe cele anterioare care stau comod intr-un plan secund. Esenta ramane aceeasi si cum noi suntem obligati totusi sa construim timp pentru a putea exista, cautam mereu alte forme sau mai nou, tehnologii... In consecinta, artistii/creativii sunt cei care conduc lumea si ne focalizeaza constiinta, nu politicienii sau prelatii.

---

Inauntru

Mi-e teama ca m-am instrainat prea mult intr-atat incat simt nevoia sa fiu draguta cu oamenii pe care nu ii cunosc. Strainii imi par mai asemenea mie decat cei pe care ii cunosc si carora le percep mai degraba defectele, ma victimizez in raport cu ei si de care nu stiu cum sa ma rup mai repede. Ma simt bine abia atunci cand evadez realitatea urmarind filme sau tot felul de scriituri...
Astept cu nerabdare, de-a dreptul Goe-licial, pasiunea pentru bani sau felul cum arat...

luni, 1 iunie 2009

Handicapul rationalitatii

Am asteptat cu mare interes prezentarea despre istoria teatrului si a cinematografiei.. Avantajul unei asemenea prezentari sustinuta in cadrul unui curs la Facultatea de Filosofie este ca datele nu sunt importante - numai ideile si conceptele asociate sunt luate in discutie. Faptul ca actorii se joaca pe ei odata cu rolul si isi construiesc astfel o constiinta a fost momentul meu de entuziasm ideatic total..

In acceptiunea prezentatoarei, au existat 3 dramaturgi magistrali ai absurdului, 2 dintre ei romani - Ionescu si Visniec. Ma intreb daca s-ar putea asocia natura conceptiilor cu nationalitatea lor... Daca absurdul este un pivot in matricea noastra...

Intr-o ordine personala, in ordinea afectivitatii fiecaruia mai bine spus.. absurdul nu exista. Cateva lucruri ajung sa conteze totusi.. Nu fac parte din grupul oamenilor care pot sa aleaga lucrurile care conteaza pentru ei. Si poate ca aici rezida absurdul de fapt.. suntem fiinte rationale, dar asta nu ne poate fi de ajuns pana la capat.

Mi-ar placea sa nu imi mai fie dor si pe de alta parte mi-e teama sa pierd dorul. Cred ca este singura mea posesie de fapt...

duminică, 24 mai 2009

Viata dubla

Viata nu este suficienta pentru ceea ce vrei sa faci, nici macar pentru ceea ce trebuie sa faci. Uneori nici macar pentru a iti da seama ce ai vrea sau ce ar trebui sa faci. Si de multe ori traim fara sa mai stim nimic si toate gesturile noastre nu fac decat sa puna umarul la ordinea hazardului..

In ultima vreme am avut febra.. si multe ganduri de renuntare. Imi tot spun ca e cel mai bine sa renunt. Am ales prea multe, dar nu am ales prea mult. Nu e o tragedie. Vocatia mea in fond este sa nu fac ceea ce ar fi indicat sa fac. Si cred ca asa va fi mereu... Ce rost ar avea sa facem ce gandim?! Mai bine facem exact invers. Nu ne plictisim si mai mult decat atat, avem o sansa sa si ajungem sa credem in ceea ce gandim

sâmbătă, 2 mai 2009

Cosmarul realitatii


De la o vreme am impresia ca nimic nu ma mai surprinde. Stiu tot despre lume si oameni... Da, sunt teribil de infatuata si asta ma face sa ma simt foarte comica. Culmea, numai asa ma pot gandi la mine ca fiind comica. Este atat de important ce idei ne stapnesc mintea... Sunt rezumatul nostru, esenta a ceea ce ajungem sa alegem sa spunem sau sa facem... Numai ca ideile nu te stapanesc pentru totdeauna, te parasesc fara sa iti dai seama. Ma straduiesc teribil sa duc aceeasi viata zi de zi in speranta ca voi retine cateva idei bune... Nu tine, imi joc feste continuu. Stiu atat de bine cand fac ce nu trebuie... Cred ca numai asta mai stiu cu exactitate.

Ieri m-am speriat constatand ca detest lumea si oamenii si mai ales pe cei care ii cunosc.. si nu era asa.

joi, 23 aprilie 2009

Impresii de vacanta

In aproape fiecare vacanta mergem la bunicul meu. Locuieste intr-un sat infasurat de o padure si ipostaziat pe niste dealuri la 12 km de Tg. Jiu. Uneori as vrea sa mergem altundeva, sa vad locuri noi.. am descoperit insa ca imi place sa fac aceleasi lucruri, imi place rutina - ca atare, eu pe mine ma simt foarte suspecta.

Intalnirea cu locurile si oamenii de acolo este mereu alta si chiar ravasitoare. Anul acesta, in a 2a zi de Paste am aflat ca bunicul ne face la toata familia parastas de vii - m-a trezit intrebandu-ma daca am un pix bun sa scrie pomelnicul. Ca sa fiu foarte clara - mie mi se face o rezerva imemoriala de mancare pentru lumea de dincolo (!) Biserica este un fel de casa de asigurari cu cea mai lunga bataie din istorie. Ma gandesc cat de amuzant ar fi sa ii faci reclama... :))
In curtea Bisericii oamenii sunt absolut rigidizati de hainele lor de sarbatoare, unii fumeaza si fac dari de seama asupra vietiilor lor (,,Nu mai am vaci. Mai tin decat una"). Lav, nepotica unei doamne de care bunicul meu a devenit ,,apropiat":D si care locuiestre in acest sat, ma invata sa imi folosesc bluetooth-ul de la telefon si imi povesteste despre cum primul ei sarut s-a intamplat in cimitir. Mama tine sa puna lumanari unui fost coleg de scoala, mort calcat de un tractor pentru ca a pus pariu ca are curajul. Avea 28 de ani, singur la parinti si inginer intre timp... Mama imi reconfirma astfel ca nu suntem fiinte matematice...
Mereu imi pastrez sentimentul ca oamenii de acolo sunt luminosi si sinceri si directi. As putea trai o viata intrega numai cu ei.

Apoi sunt rudele si prietenii de altadata. In mod ciudat, rudele sunt cele mai insolite. Dupa o vreme intelegi insa de ce esti asa, de ce nu puteai fi nicidecum altfel... Anul acesta, o matusa incerca sa ma convinga ca ,,viata este un kk". Am pierdut firul logicii ei la un moment dat si nu am retinut decat concluziile, cum ca trebuie sa ma plimb, sa ma distrez si sa nu judec. Da, sa nu judec pe nimeni pentru ca nu mai am ce, pentru ca nu mai suntem oameni...

Si prietenii de altadata.. petrec atata timp ducandu-le dorul si cand ajung in sfarsit sa ii intalnesc mi se face si mai rau pentru ca nu mai avem timpul de altadata, pentru ca inteleg ca azi nu va mai fi niciodata..