duminică, 9 august 2009

Despre recuperarea jumătăţii de sine care stă mereu dincolo de ceilalţi

Încerc cu disperare să îmi trăiesc din nou viaţa ca şi cum ar dura o veşnicie, ca şi cum aş avea timp să fac tot ce îmi doresc, ca şi cum nu m-aş îmbolnăvi niciodată, ca şi cum nu m-aş simţi niciodată singură. Avem puţin timp şi cu toate acestea uneori ne plictisim...
Si mai încerc să nu mai fiu eu cu nimeni. Mă gândesc că aşa aş fi mai bine înţeleasă. Pur si simplu îmi este trist ca faptele sau spusele mele să fie reduse la unele, aceleaşi, puţine şi mărunte idei.

Săptămâna trecută mi-am luat o geantă şi m-am jucat cu iPhone până l-am adus într-o stare temporară de nefuncţionare. Slavă-Domnului că şi-a revenit... Râdeam cu Ralu că poate vom avea în curând implanturi umane de tehnolologie.. Buze fine cu un layer de boxe, fire de păr pentru Wi-Fi.. Mi se pare total aiurea cum cei care reuşesc să se exprime cel mai bine în spaţiul unei tehnologii (scris, cretă pe asfalt, pictură, online, proiecţii şamd.) sunt consideraţi artişti, virtuoşi, ne încătuşează afecţiunea, iar cei care inventează tehnologia respectivă rămân anonimi sau oameni de ştiinţă, n-au fani isterici, lipsa de etică larg recunoscută nu este pentru ei un indicator al geniului şi sunt exilaţi în cărţile de istorie sau pe wikipedia.

Suntem fiecare dintre noi o tehnologie (de comunicare) încă neinventată ? Suntem obligaţi să fim reduşi la sunete, mişcări, aspiraţii, la urma/umbra noastră care rămâne în ceilalţi şi niciodată în întregime a noastră pentru că este în aceeaşi măsură şi a lor.. ?