joi, 19 noiembrie 2009

Preţul corect

Munca este tămăduitoare mai ales atunci când vrei să uiţi de toate momentele nereuşite pentru care eşti atât de responsabil din ultima vreme sau că iar nu mai poţi vorbi... 3 ore pe drum, 11 ore de cufundat în scaun şi eşti ca nou ! Nici un hobby, nici şcoala nu au acest efect... pentru ele există dispoziţie sau nu, nu ţi-o poţi impune.

Lucrurile stau şi mai bine dacă şeful îţi spune că eşti o persoană specială şi că trebuie să ai grijă să îţi găseşti pe cineva care într-adevăr să te aprecieze... Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut pe vremea asta făcea mişto de mine cu invitaţii la Paris...

Cred că nu poate fi stabilită o valoare în sine a oamenilor, criteriile sunt mereu nepotrivite... Azi am înţeles că oamenii sunt valoroşi pentru mine în măsura în care mă lasă să fiu cum vreau, fie că ştiu exact sau am îndoieli...

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

... and death is not an option


Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme.. şi ştiu că blogul acesta riscă să devină un blog despre "de ce nu mai scriu pe blog". Explicaţiile nu se termină pentru că sunt mereu altele.

Nu mi-e clar ce mai simt, aşa că probabil nu am să scriu despre asta, deşi aş vrea..

Se apropie premiera la Twilight - New Moon. Am căzut şi eu sub incidenţa fascinanţiei poveştilor cu vampiri şi am încercat să înţeleg de ce. Am citit un articol în New York Times despre asta dar nu m-am lămurit cu nimic. Mulţi urmăresc şi în acelaşi timp denunţă fenomenul, fără a înţelege exact care este explicaţia.

Am reuşit totuşi să mă luminez abia acum 2 săptămâni când s-a discutat în şcoală soarta lumii după ce Decartes s-a trezit privind adevărul altfel.. Adevărul nu mai stă în lucruri, ci în noi - noi suntem sistemul de referinţă. Nu e numai meritul lui Decartes... O serie de minţi au înaintat pe drumul adevărului la purtător şi nu în lume, aşa că după multiple mutaţii, oamenii nu puteau crede decât că sunt omniscienţi şi omnipotenţi - ei sunt sălaşul cunoaşterii. De aici explozia tehnicii se pare, dorinţa de a lua în stăpânire totul .. inclusiv moartea. Acum este evident cum vampirii au devenit atât de prietenoşi, cum te poţi îndrăgosti atât de uşor de unul, cum ai vrea şi tu să fii astfel.. nu contează că vei mânca pe alţii.. in fond, şi Cronos, zeul timpului îşi înghiţea lacom copiii..

Am devenit proprii noştri zei, iar a te însoţi cu ceilalţi e parcă din ce în ce mai greu. "Iubirea" este de-a dreptul imposibilă. M-am trezit întrebându-mă care mai este exact ordinea măcar în sufletul meu - îmi place cineva pentru că îmi doresc să mă placă sau îmi doresc să mă placă pentru că îmi place ? Care să fie propoziţia principală şi care să fie cea secundară ? .. Şi dincolo de toate acestea, mai există gândire fără instrumentul cauză-efect ?

Gândurile se destramă uşor, cuvintele sunt mereu atât de sărace că nu mai pot să vorbesc uneori.. şi nu aş vrea decât să îmi rup timpul într-un spectru cât mai amplu de atingeri, iar la capătul lor, al atingerilor şi al cuvintelor sărace, mă rog să nu descopăr că sunt un om rău sau, şi mai bine, vorba cântecului de mai jos, că "I'm a sun that doesn't burn hot.. I'm a word that nobody wants to say"

Da, este clar, nu am să ies din cercul aspiranţilor la o republică vampirică..





marți, 3 noiembrie 2009

Prea mult strică, dar nu este niciodată suficient..


M-am trezit azi la bcu aştepând liftul lângă o tipă extrem de nerabdătoare - atât de nerăbdătoare încât a apăsat intenţionat tastele pentru ambele direcţii de deplasare (sus şi jos). Ajunge liftul, se stinge tasta pentru sus, semn că se deplasează în sus, se urcă singură în el pentru că eu voiam să merg jos şi ea apasă tasta pentru parter. Ca atare liftul nu începe să se deplaseze şi se deschid din nou uşile şi pentru cealaltă direcţie de deplasare. Cum era cu mainile pe tastele din lift, am lasat-o pe ea să apese exasperată din nou. Se uită, oftează la mine şi mă întreabă "eşti studentă?", îi răspund că da şi ea îmi spune "eu sunt la master". Îi spun că sunt şi eu de fapt studentă la un master şi ma pregăteam să o întreb ce anume studiază. Nu am apucat pentru că se uită la mine fumegând şi spune "nu prea cred!", apoi iese val-vârtej din lift. Eu am rămas siderată aproape uitând să ies.

Am înţeles acum aversiunea unor oameni pentru cei cu diplome. Faptul că depui un efort teribil pentru a cunoaşte şi faptul că depăşeşti anumite etape, din păcate nu te va putea face niciodată stăpânul întregii cunoaşteri. Ajuns mai aproape de genunchiul înşelător al broaştei decât cei de lângă tine, te expui şi riscului de a fi din ce în ce mai obtuz, mai sigur pe tine, mai vehement, crezi că ştii totul şi nici măcar nu îţi poţi imagina că tu ai mai putea greşi... problemele sunt întotdeauna la ceilalţi.

Încerc în fiecare zi să nu uit că ceilalți gândesc altfel decât mine, că modul lor de a vedea lucrurile este cel puţin la fel de valabil ca al meu şi că poate ar fi indicat să uit ce ştiu (toate adevărurile mele tari) pentru a îmi da voie să îi înțeleg. Bineînţeles că de multe ori uit..
Poate că în mare spunem toţi aceleaşi lucruri, simţim la fel, dar cu siguranță nu ne sincronizăm şi contextul joacă un rol atât de puternic încât semnificațiile pot fi cu totul altele... discursurile sunt mereu cel puţin duble. Încerc să văd lucrurile din perspectiva celorlalți şi eu să mă explic cât mai bine, să motivez ceea ce exprim, dar şi aici riscurile sunt mari. Cei care mă ascultă, cred că îi iau de stupizi cu atâtea explicaţii, că am un aer infatuat-didactic, iar cei care nu ascultă, înţeleg cel puţin cu totul altceva, de obicei ceva teribil sau îngrozitor.

Înţeleg astfel necesitatea unei soluţii cel puţin teoretică şi poate că de-a dreptul tristă a unui Dumnezeu care are o cunoaştere deplină şi neîmprăşiată de timp la care să ne raportăm şi să ne strângă astfel cu toate imperfecţiunile, animozităţile şi lipsurile laolaltă...