marți, 3 noiembrie 2009

Prea mult strică, dar nu este niciodată suficient..


M-am trezit azi la bcu aştepând liftul lângă o tipă extrem de nerabdătoare - atât de nerăbdătoare încât a apăsat intenţionat tastele pentru ambele direcţii de deplasare (sus şi jos). Ajunge liftul, se stinge tasta pentru sus, semn că se deplasează în sus, se urcă singură în el pentru că eu voiam să merg jos şi ea apasă tasta pentru parter. Ca atare liftul nu începe să se deplaseze şi se deschid din nou uşile şi pentru cealaltă direcţie de deplasare. Cum era cu mainile pe tastele din lift, am lasat-o pe ea să apese exasperată din nou. Se uită, oftează la mine şi mă întreabă "eşti studentă?", îi răspund că da şi ea îmi spune "eu sunt la master". Îi spun că sunt şi eu de fapt studentă la un master şi ma pregăteam să o întreb ce anume studiază. Nu am apucat pentru că se uită la mine fumegând şi spune "nu prea cred!", apoi iese val-vârtej din lift. Eu am rămas siderată aproape uitând să ies.

Am înţeles acum aversiunea unor oameni pentru cei cu diplome. Faptul că depui un efort teribil pentru a cunoaşte şi faptul că depăşeşti anumite etape, din păcate nu te va putea face niciodată stăpânul întregii cunoaşteri. Ajuns mai aproape de genunchiul înşelător al broaştei decât cei de lângă tine, te expui şi riscului de a fi din ce în ce mai obtuz, mai sigur pe tine, mai vehement, crezi că ştii totul şi nici măcar nu îţi poţi imagina că tu ai mai putea greşi... problemele sunt întotdeauna la ceilalţi.

Încerc în fiecare zi să nu uit că ceilalți gândesc altfel decât mine, că modul lor de a vedea lucrurile este cel puţin la fel de valabil ca al meu şi că poate ar fi indicat să uit ce ştiu (toate adevărurile mele tari) pentru a îmi da voie să îi înțeleg. Bineînţeles că de multe ori uit..
Poate că în mare spunem toţi aceleaşi lucruri, simţim la fel, dar cu siguranță nu ne sincronizăm şi contextul joacă un rol atât de puternic încât semnificațiile pot fi cu totul altele... discursurile sunt mereu cel puţin duble. Încerc să văd lucrurile din perspectiva celorlalți şi eu să mă explic cât mai bine, să motivez ceea ce exprim, dar şi aici riscurile sunt mari. Cei care mă ascultă, cred că îi iau de stupizi cu atâtea explicaţii, că am un aer infatuat-didactic, iar cei care nu ascultă, înţeleg cel puţin cu totul altceva, de obicei ceva teribil sau îngrozitor.

Înţeleg astfel necesitatea unei soluţii cel puţin teoretică şi poate că de-a dreptul tristă a unui Dumnezeu care are o cunoaştere deplină şi neîmprăşiată de timp la care să ne raportăm şi să ne strângă astfel cu toate imperfecţiunile, animozităţile şi lipsurile laolaltă...

3 comentarii:

duma spunea...

tare... am impresia ca as fi inteles tot si mai bine de atita ma si identific cu ceea ce ai scris . asa ca voi fi saracacios in prima faza

duma spunea...

a II-a faza .

cpt. Burcea spunea...

fascinant