O ciornă de anul trecut

Nu am mai scris pentru că refuz să cred că viaţa mea a devenit ceea ce este acum, că aceasta sunt eu.. nu vreau să mă înţelegeţi greşit - nu îmi este rău, dar experimentez o senzaţie profundă de înstrăinare încercând să fiu ceea ce ar "trebui" să fiu. Sunt atât de multe posilibităţi de a face prostii, rău şi atât de puţine să faci bine..

Am reuşit totuşi aseară în tramvai să mai citesc puţin Platon dar suficient cât să îmi recapăt cea mai concentrată bucurie :) Unele texte reprezintă, cel puţin pentru mine, răspunsul pentru dorinţe atât de profunde încât abia după ce au fost îndeplinite, îmi dau seama că au existat cu adevărat. Imediat apoi mă gândesc că dacă acele dorinţe sunt atât de fără tagadă, universale, că sigur există pentru toţi şi genul acesta de lecturi ar trebui să fie obligatoriu precum vaccinurile. În faza următoare mă calmez.. în fond, cărţile potrivite te găsesc ele atunci când ai nevoie, nu are rost să forţezi întâlnirea.

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am fost hotărâtă să dau la Litere, aşa că mi-am impus să citesc bibliografia de literatură universală a celor de la clasele de filologie. Nu am reuşit să o epuizez nici până acum şi nu îmi reproşez decât că atunci m-am străduit prea mult să citesc din ea. N-am reuşit, spre exemplu, să îmi înfăşor mintea în jurul Crimei şi pedepsei deloc.. daca aş fi putut să am o reacţie fizică pentru a reda efortul de a o înţelege, îmi imaginez că aş fi pierdut tot sângele curgându-mi de sub unghii. Am rămas însă cu fascinaţia pentru Sonia şi Dunia (în capul meu sunt ca un singur personaj) şi mi-e teamă că nu e ok. Sunt personaje care nu fac decât să îţi confirme tenebrele.. într-adevăr, te redau ţie, dar uneori aş fi vrut totuşi să păstrez iluzia că îmi pot evada.

Procesul lui Kafka este o cărţulie de 100 pagini, dar care mie mi-a luat vreo 2 luni să o citesc. L-am exasperat până şi pe tata cu insistenţa mea foarte chinuită încât probabil începuse să se teamă că m-a atins o formă de demenţă.. Cartea a rămas însă pentru mine oglinda perfectă a lumii şi timpului în care trăim. Este o carte atât de serioasă şi de alterantă cu gravitatea ei, încât pot spune că este singura carte pe care cei cărora le-am împrumutat-o au insistat să mi-o înapoieze..

Şi ultima formă de abuz reciproc pe care o pot numi acum s-a întâmplat în coperţile Unui veac de singurătate. Când am reuşit să o termin am fost furioasă o săptămână.. dacă o vedeam începeam vexată să pufăi ca o locomotivă cu aburi.. Pentru mine, cartea aceasta a fost o alăturare mult prea condesată de telenovele ca să aflii într-un sfârşit că de totul se alege praful, că ne întoarcem toţi de unde am venit.. Lumea aceea care se sfârşeşte în final este însă atât de frumos redată încât începi să crezi că Garcia Marguez ascunde cu siguranţă paradisul între urechi şi altul nu mai există.. Şi apoi totul eşuează în nimic.. cartea cred că este una din puţinele care are final, despre care poţi spune că este completă..

Sunt cărţile un bun? Pentru mine se împart în cărţi care te fac să vezi drama şi haosul şi fragilitatea lumii (cele "deştepte") şi cărţi care te fac să evadezi în imaginar şi să vrei să rămâi acolo (cele lucioase, provocatoare, care amuză..). Uneori îmi doresc să nu fi fost nevoie de nici unele dintre ele.. :)

Despre un alt tip de impotenţă

Azi am ajuns să mă întreb cum a fost totuşi posibil ca Iisus, Gandhi sau Kant să fie bărbaţi (?!)

Probabil că odată cu ei s-au epuizat variantele blânde ale istoriei şi acum nu mai avem la-ndemână decât variantele sălbatice.. şi aici îmi cer scuze că aduc injurii animalelor..
Ştiu că generalizez şi că ce spun nu este universal valabil sau că a judeca oamenii în funcţie de gen este o abordare stupidă şi sortită să nu spună de fapt nimic, însă ultimele zile doar asta au reuşit să îmi arate - bărbaţi isterici, care îşi pierd controlul, neelaganţi, fără principii gratuite.. şi nu, nu este vorba despre vreun şef.
De cealaltă parte a baricadei, probabil că si noi, genul feminin, suntem la fel, dar cel puţin unele dintre noi se străduiesc să rămână "misterioase".
În ceea ce mă priveşte, după cum se poate observa, nu este cazul.

Să nu mă pierd totuşi.

Aştept să se arate acele exemplare care nu vor recurge la un Darwin înţeles prost şi pe care nu l-au citit de fapt pentru a susţine în final orice tip de argument.. şi acei care sunt în stare să caute şi să găsească dincolo de plăceri, semnificaţii.

De fapt, îmi este groază că poate am să fiu închisă în perimetrul unor oameni care, prin felul lor de a fi, îmi răpesc speranţa de bine.. Bine care oricum nu se mai ştie dacă există sau dacă este pentru noi.

În fond, poate că aceasta este miza lor - să nu mai merităm nici măcar Apocalipsa şi să ne sfârşim cu toţii sufocaţi de lehamite.

A fi sau a nu fi

Aş vrea să îmi pot smulge muşchii şi desprinde coastele şi apoi să le strivesc pe toate bine pe un tocător cu ciocanul de şniţele până când toate grijile şi încordarea s-ar risipi inclusiv din trecut.
Aş desface apoi vertebră cu vertebră, le-aş scutura de măduvă chiar şi pe o mochetă aspră şi le-aş lăsa să se învăluie cu aerul sticlos.. şi aş avea un nou mine.. moale, fin şi strălucitor.
Dar nu pot fi numai mâini şi minte decât atunci când scriu şi, de asemenea, nu mă pot scutura mai bine de mine însămi altfel...

Pe de altă parte, în timp descopăr cu cea mai mare uimire cât de multe lucruri nu contează.. câte griji, tensiuni sau principii se sting în mine şi încetează oricum să mai existe.

E ca şi cum existenţa mea e în ciuda a tot ce a spus Descartes.. el se putea îndoi de orice, nu putea spune despre nimic că există cu adevărat, nu putea tăgaui însă că se îndoieşte şi prin aceasta îşi garanta existenţa. Mie îmi este clar că orice altceva există ... fantasticul este real, realul este fantastic.. toate sunt, numai mie nu îmi este clar că sunt pentru că celelalte lucruri dispar în minte fără să vreau.

Poate că acesta este de fapt problema.. nu vreau suficient.. si aici uneori intră şi că nu vreau suficient să nu vreau anumite lucruri.. Acum, nici după Nietzsche nu exist :)) prin urmare, pare foarte firesc să mă opresc aici:)

Mi-e dor de tine

Nu mai cred că în control şi raţiune.. sunt pulverizată de atâtea senzaţii în fiecare zi, iar efortul de a medita asupra lor, de a le înţelege, de a le dejuca sau de a le uita.. nu reprezintă decât efectul lor maxim.. totala lor luare în stăpânire. Viaţa nu este decât o convulsie la care nici un corp nu rezistă.

Mi-e teama că sunt prea tristă, deşi râd copios uneori, dar de la o vreme mai mult de una singură...

Când mă bucur, totul culminează cu gânduri despre cum este de fapt să iubeşti, despre cum dragostea este în sine singura formă de viaţă, fie ea fericită sau nu, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Alteori, gândurile sunt mai simple şi mai precise - iubirea este tot o senzaţie de atracţie pe o perioadă mai lungă sau basmic permanentizată ... este inversul unui solenoid - câmpul magnetic al celuilalt care provoacă în tine electricitate.. - şi uneori ţi-e teamă că eşti prea aproape, că ai să arzi fără să mai poţi fii stins, că ai să cazi cu cea mai mare greutate şi ai să striveşti totul, că, fără reţineri, tot binele dar şi tot răul din tine vor ieşi la iveală.

Schiţă pentru drum

Am visat că ieşeam din spital, iar pe foaia de externare nu era decât o schiţă pentru o cruce. Era de fapt un desen artistic în toată regula, o cruce superbă.. numai că nu era pusă la scară, nu avea cote şi nu putea fi construită. Umblam de colo-colo încercând să aflu cum să o fac... asemănarea sau Thales erau perfect inoperabile. Am reuşit să mă întâlnesc cu bunica mea.. rădea :) Nu o mai visasem demult.. şi apoi treceam pe lângă cortegiul unei alte înmormântări. Părea să fie o bătrână, dar eu nu vedeam în coşciug decât o sumedenie de băscuţe lucioase cu brânză înfăşurate în haine negre de pânză.

A sunat telefonul şi m-am trezit brusc.. în mai puţin de 30 de minute eram în tramvai şi mă gândeam dacă este posibil să cred în ceva... fără explicaţii, ca şi cum ceva ar fi fost pus în minte fără să ştiu..

Unii chiar cred în horoscop, alţii mai mult decât orice în cântatul rău-prevestitor al cucuvelei.. tata spre exemplu se jură că a auzit-o cântând fix înainte să îi ia carnetul :) .. Şi apoi sunt cei care cred în lucruri mai serioase... în Dumnezeu şi ştiinţe.. sau cei care pur şi simplu cred în ei..

Visul din care mă trezisem părea mai real decât bărbatul cu tricoul în dungi care susţinea nişte bucăţi de tablă şi care ţipa din spate că "Dumnezeu e şmecher" şi "Enoriaşele sunt de treabă" fără ca nimeni să întoarcă privirea sper el.. E fascinant să fii nebun, numai că nu poţi fii decât de unul singur din păcate..

Revenind la vis, deşi nu simt mirosuri şi sunete, am impresia că nicicând nu am fost mai lucidă, mintea mea ocupă parcă tot spaţiul şi nimic altceva decât visul nu este mai sugestiv. Dar acum mă trezisem, crucea părea simplu de făcut chiar dacă nu aveam cote sau scară.. nimic imposibil, orice cruce.. Dar de această parte a realităţii nu mai aveam schiţa. Era în definitiv o cruce monumentală, cam exagerată, dar totuşi cea mai frumoasă. De această parte a realităţii, forma şi detaliile ei erau imposibil de reprodus.

Am coborât din tramvai şi mi-am dat seama că trebuie să mă mulţumesc cu interpretarea simbolică. Trebuie să îmi fac eu crucea.. să găsesc ceva în care să cred până la capăt, iar acel ceva să poată spună istoria propriei mele existenţe.. altfel nu pot să trăiesc sau să mor.. practic se întâmplă oricum, fără ca eu să port grija acestor două evenimente, dar vreau să simt că sunt totuşi ale mele..

Despre un simţ mai ascuţit al libertăţii

Ieri m-am plimbat mult prin oraş, a fost atât de frumos încât seara mi-a luat ceva să-mi dau seama de ce anume aveam febră musculară :) În centru se vindeau peste tot bucheţele de levănţică şi mirosul ei uşor mentolat aproape mă speria pentru că plutea suficient de departe şi îmi lua ceva până îi vedeam sursa..

Pe Amzei am văzut cea mai frumoasă persoană de până acum. Nu pot să spun de ce era cea mai frumoasă, pur şi simplu am ştiut.. M-a surprins că am putut să simt asta despre o bătrână însă. Avea pielea transparentă, strălucitoare şi motolită asemenea unei foi de celofan desfăcută de pe o bucată de fagure.. Dar nu era totuşi vorba despre piele sau costumul bleumarin cu flori micuţe albe sau despre colţurile gurii asezate pentru a exprima cea mai îndreptăţită atitudine de condescendenţă sau despre privirea sa.., ci spiritul pe care îl emana - pur şi simplu era absolut distinsă şi vârsta sublinia acest lucru.

Am nimerit apoi la Anuala de Arhitectură de la Dalles.. am văzut atât de multe proiecte cu idei surprinzătoare încât aş putea spune despre fiecare că era perfect, frumos în totalitate pentru că era deştept..

Una peste alta, a fost o surpriză foarte plăcută să descopăr că pot să înţeleg sau să simt de una singură frumuseţea altfel decât cea în maniera tradiţională :)

Viaţa ca lossir

Vi s-a întâmplat să gândiţi ce este mai rău despre cineva, dar să vă treziţi că vă comportaţi mai frumos cu persoana respectivă decât vă credeaţi vreodată în stare cu oricine ? Şi invers, să adoraţi o persoană şi să simţiţi că faceţi numai mizerii ? Probabil veţi spune că, oricum, cu o persoană pe care o dispreţuiţi veţi avea reţineri în a vă exprima clar, în a vă dezlănţui tenebrele... şi de aici delicateţea involuntară. Apoi probabil veţi spune că nimic nu poate exprima întru totul gratitudinea pentru cel în a cărui iradiere fiecare celulă din corpul tău rulează peste capacitatea sa, devine plină, răde..
Dar nu este vorba despre aceste lipsuri sau piedici.. mă refer aici la lipsa de control asupra comportamentului nostru, asupra corpului nostru.. despre cum noi devenim surprinzători pentru noi înşine fără ca nimeni altcineva să ne ştie...
Poate nu vi s-a întâmplat niciodată.. şi ce spun eu aici este numai simptomul omului care a pierdut cu disperare uzul principiilor sale sau poate că acele principii l-au pierdut în nicăieri unde nu mai pot funcţiona..
Închis fără limite (adică fără principii funcţionabile) în mijlocul a nicăieri există trecut şi viitor, dar niciodată prezent.

Numai un vis

Coşmarul unui ocheralist este să nu îşi găsească ochelarii. E ca şi cum ţi-ai pierde echillibrul, imaginile se rup în făşii mov, chiar nu ştiu de ce sunt mov ..
Aseară am descoperit că este ok să nu îi porţi uneori pentru că te poţi uita la oameni fără să îi vezi. Ar putea să fie tot ceea ce nu sunt. Dar de fapt, viaţa e până la urmă numai un vis.. realitatea nu o vedem niciodată indiferent ce ochelari purtăm. Cu toate acestea, visul perfect, suprem este să alegi să îţi spui că eşti realist .. că lucruile sunt aşa cum le înţelegi şi să fii în stare să nu pierzi firul lui roşu.. Dacă ţi-ai spune că nu eşti realist, că totul este numai vis.. să cauţi realitatea cred că ar drena totul din tine şi apoi ai descoperi că este imposibil de găsit. Visul ca realitate este visul perfect pentru că numai el te poate face să visezi şi mai mult. Poate că acesta este temeiul existenţei noastre, principiul de sine stătător care nu decurge din nimic altceva şi se autoalimentează.. :P iar noi laolaltă nu suntem decât nişte vise încurcate, întretăiate şi ne străduim să rămânem în plasa celorlalţi..

Culoarea roşie

Eram azi la Unirii.. aşteptam să traversez. Un tip de pe partea cealaltă cu un aparat foto intimidant ne făcea poze. Pentru moment am avut senzaţia că poate fac figuraţie într-o posibilă operă de artă.. Câţiva pietoni, probabil neîmpăcaţi cu faptul că fac modeling fără voia lor, au rupt rândul din ce în ce mai gros şi abia au reuşit să evite îmbrăţişarea cu un 123 îndurerat şi urlător. Nu, nu puteam să fac figuraţie într-un album, ci mai degrabă într-o ştire de presă...

În final, nimic sublim sau senzaţional şi am recăpătat senzaţia că viaţa mea este din nou numai a mea. Am început să mă uit cu o teribilă satisfacţie în jur şi am observat reclama gigant sub formă de cutie de Pepsi care se oglindea fix în cutia din mâna mea. Dintr-odată, toate clădirile păreau înfăşurate strâns în bannere şi ştiam acum că de fapt fac figuraţie într-o sumedenie de reclame suprapuse. Poate că lumea este doar o piaţă şi eu am refuzat să văd acest lucru. Şi mă întreb cu o oarecare resemnare.. Mai are rost să te mai gândeşti la altceva decât bani şi confort ?

Înţelepciunea ca instinct

Dacă este să vorbesc despre Cătălina P. şi m-aş limita numai la lucrurile pe care le-a făcut pentru mine, tot mi-ar fi greu să aleg de unde să încep şi unde să mă opresc. Face parte din categoria oamenilor pentru care simt că nu am făcut nimic să îi merit sau cel puţin din categoria celor pe care nu i-am rugat niciodată nimic (decât poate să mă scuze) şi cu toate acestea ...

Îi povesteam acum câteva zile cum am să iau nişte bilete să mergem la Comedia norilor a lui Aristofan de la TNB cel puţin ca o evaziune didactica.. În Apologia lui Platon, Socrate susţine că această piesă i-a promovat o imagine nefericită care a contribuit la judecarea sa şi mai apoi la condamnarea sa la moarte.

Tot discutând cu ea auspiciile sub care a murit Socrate, mi-am dat seama că moartea sa, cu instrumentele de evaluare ale simţului comun din zilele noastre, pare un act sinucigaş. A ales în fond să moară, deşi putea să scape plecând în exil sau acceptând ca prietenii săi să mituiască paznici închisorii.

Deşi moartea lui Socrate este poate cea mai convingătoare pledoarie pentru primatul conştiinţei la om... (nu contează cât, ci cum trăieşti), ne arată totuşi nevindecalibi de resentimentele faţă de cei care ne arată cât de stupizi, neputincioşi sau urâţi suntem..

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.. probabil că nu mi-ar fi plăcut Socrate - atâta aparentă neîncredere şi desconsiderare pentru ceilalţi ... A reuşit însă să contrazică toate acestea încredinţându-se celor care l-au judecat şi respectând decizia lor. A pariat pe ei, a crezut că îi poate convinge.. şi numai prin ceea ce a făcut putea da seama de încrederea lui în ceilalţi. Genul acesta de abordare este, cred, singura formă de manipulare onorabilă - acele gesturi magistrale abătute asupra ta care te obligă mai apoi să recurgi numai la altele asemenea lor şi niciodată la mai puţin...

Cătă este într-un fel Socratele meu personal.. pentru că mă face să înţeleg că oamenii, exact aşa cum sunt ei, şi nicidecum aşa cum aş vrea eu să fie, sunt perfecţi :) cu toate surplusurile şi lipsurile lor..

Scurt moment despre cum îi cunosc pe ceilalți

Oamenii nu se schimbă sau se schimbă numai în măsura în care trăsăturile lor devin din ce în ce mai îngroşate.. până când fiecare devine cea mai bună versiune a caricaturii proprii. Este foarte amuzant şi foarte trist în acelaşi timp.
Poate că de fapt ei nu sunt aşa … aceasta este numai condiţia nefericită a minții mele care simplifică, simplifică… Poate am o scuză - până acum nu s-a găsit o altă ipostază în care să încapă în mințile noastre şi calitățile şi defectele cuiva şi să putem trăi fericit cu ele...

Poveşti fără eroi şi de ce happy-end-urile sunt superflue

Azi cred că cele mai schingiutoare discuţii care pot fi purtate vreodată sunt cele despre natura morală a oamenilor sau a unor fapte. Am descoperit asta pentru că avem în orar semestrul acesta un curs despre perspectivele etice asupra holocaustului şi terorismului. Discuţiile devin suficient de pasionante încât poziţiile devin puternic reflexive - adică, după o oră deja vorbim despre noi, despre vieţile noastre şi lăsăm în urmă toate atrocităţile..

Astfel, după analiza cătorva cazuri din istorie am ajuns la concluzia că soluţia morală pentru viaţa fiecăruia în anumite circumstanţe nu poate fi decât moartea (acceptată sau sinuciderea) sau nebunia. A spune că "nu am fost eu atunci" este doar o soluţie psihologică. La limită, toţi am putea deveni nebuni. Imaginea unei lumii de nebuni este absolut înfiorătoare. Într-o lume fără discernământ, ar trebui din nou inventată raţiunea. Noi, după atâţia ani de istorie în excluderea, poate numai aparentă, a nebuniei, nu cunoaştem încă decât raţiunea imperfectă, părtinitoare, perspectivistă. Viaţa în sine nu este morală, ci un şir lung de acte imorale în grade diferite. Nu ne rămâne decât să fim laşi, comozi, fără scrupule mimând astfel raţiunea în speranţa că la un moment dat vom fi capabili de mai mult, că vom deveni eroi propriei noastre poveşti.

Din tot spectrul de soluţii imorale, unele însă sunt mai puţin imorale decât celălalte sau, invers spus, mai aproape morale. Trebuie să existe mereu o altă cale mai bună..

Despre cum reuşesc mai mult sau mai puţin să respir

Am nasul ca o pătlăgică şi îmi este imposibil să mai înţeleg ce citesc.

Mi-am adus aminte acum câteva zile de o serie de împrejurări în care încercam să îmi inspir cunoştinţele către filosofie:) Acum că m-am mai apropiat şi eu un pic mai mult mi se pare un domeniu atât de vast şi atât de specializat încât demersul meu pare ilar. Am reuşit să înţeleg şi de ce unii nu îmi împărtăşesc entuziasmul.. Rezultatele unui demers filosofic le ştim cu toţii deja. Se insinuează în existenţa noastră fară să ştim exact în ce împrejurări. Mai mult decât atât, rezultatul în filosofie contează prea puţin, important este firul găndirii obţinerii lui.. Nu trebuie neapărat să ştii toate intimităţile şi istoria cunoaşterii din spatele cuptorului cu microunde pentru a ştii să umblii cu el. Dar totuşi, după filosofie, fiecare ar trebui să ne facem un cuptor cât mai original, cât mai năstruşnic ... se pare că nimic nu poate fi mai creativ!:)

Am să revin de îndată ce îmi voi mai putea desprinde mâinile de pe cutia cu şerveţele.

Explicaţie pentru Liviu

Acum câteva zile, Liviu mi-a lăsat un comentariu. Cum răspunsul era unul prea lung pentru a fi încapsulat sub formă de comentariu, am să mă desfăşor aici. Liviu observa că nu îmi trăiesc viaţa pentru că vorbesc prea mult despre ea :) şi voia să înţeleagă ce am vrut să spun prin post-ul ,,Nimeni nu răde pentru că este fericit".

Încep prin a spune că are dreptate, numai că eu înţeleg altceva prin faptul că nu îmi trăiesc viaţa. Ce înţeleg exact prin aceasta este şi premisa de la care am plecat atunci când am postat rândurile respective: omul este situat opozitiv în lume. Adică există lumea şi fiecare dintre noi în afara ei. Cunoaştem lumea mijlocit prin intermediul simţurilor, al reprezentărilor etc. Marea dramă a cunoaşterii mijlocite nu este simţul sau mintea (care mai de care mai înşelătoare), ci faptul că nu putem să cunoaştem totul, fără rest - mereu ne va scăpa ceva . Această desituare prin reprezentări în afara lumii/a celuilalt/ a vieţii, poate fi numită, un pic plastic forţat poate, moarte.

Moartea noastră fizică (înţelesul obişnuit) reprezintă sfârşitul acestor desituări - de aici ideea că moartea poate fi viaţă.

Acum să revin la sensul pe care l-am atribuit iniţial. Cei care înţeleg că viaţa este o formă de desituare şi că legătura cu lumea este mereu precară, să spunem, sunt în fond şi în permanenţă trişti, melancolici, singuri, simt că lipseşte ceva. Nimeni dintre aceştia nu stă prea mult însă.. cum avem totuşi aceste simţuri şi mintea şi reprezentările sperăm să facem ceva cu ele. Trebuie să ne ajute cu ceva în a cunoaşte, în a trăi . Şi astfel, vrem să stabilim cât mai multe punţi de legătură cu lumea, cu ceilalţi; toţi vrem să cunoaştem cât mai mult..

Acum ce înseamnă râsul:) În acestă muncă interminabilă şi teribilă declanşată de tristeţea fără margini cum că am fi de fapt nişte zombii, obosim uneori. Obosim când ne dăm seama că legătura este mai precară decât ne imaginam, când ratăm să întelegem sau să fim înţeleşi, obosim când ne dăm seama că trăim vieţi paralele, că nu poţi nici măcar cunoaşte în întregime mintea celui pe care îl/o iubeşti şi cu care credeai că rezonezi etc. Şi ce mai poţi face acum altceva decât să râzi de tine însuţi, de condiţia ta şi să îţi aduci aminte de ce trebuie să continui (să păstrezi şi să dezvolţi legătura cu lumea/viaţa). Râsul este odihnă, un fel de regulator pentru prea multă tristeţe, pentru tristeţea fără speranţă, pentru o moarte care nu mai ştii dacă se poate stinge în viaţă. Ţin să întăresc că aici nu este vorba despre viaţă şi moarte drept condiţii de existenţă fizică, ci ca stări de cunoaştere.

Sper că am reuşit să ma fac înţeleasă.

Liviu, poţi să nu fii de acord cu mine sau să nu vezi rostul. Mă gândesc totuşi că din moment ce mai arunci câte un ochii din când în când aici este pentru că descoperi despre cum nu vrei să fii sau să înţelegi lucrurile:) Şi asta poate fi foarte folositor... este mereu mai simplu să depistezi ,,aşa nu" decât ,,aşa da".

Să gândesc ,,prea mult" sau în felul acesta şi să ,,vorbesc despre" înseamnă de fapt să reuşesc să trăiesc. A mă întreba despre modul în care cunoaştem sau trăim simt că face loc pentru crearea unor noi posibilităţi de a înţelege şi implicit de a trăi (chiar dacă asta înseamnă numai crearea unor noi reprezentări neîntreg revelatoare ca şi cele de mai înainte). Acest fapt este pentru mine aşa cum este schiatul pentru tine să spunem. Nu consider că mă pricep dar rămâne totuşi chestia care îmi place cel mai mult.

Elogiul egoismului

Doamne Dumnezeule.. ce este cu unii oameni, bărbaţi în special... !? sau cu mine că sunt aşa de uşor de scos din minţi ... sunt atât de nervoasă încât, pentru prima oară în viaţa mea, aş fi vrut să bat un câine... Nu am făcut-o. Dincolo de faptul că nu aş fi în stare, m-am speriat de mine :((

"Să rămânem prieteni" este cea mai penibilă propoziţie pe care am folosit-o vreodată şi care, îndrăznesc să spun, SE poate folosi vreodată.. De parcă a fi prieten cu cineva este mai puţin sau mai comod sau implică mai puţină dăruire sau admiraţie.. ca orice altceva - ca un job, ca o intimitate, ca viaţa în general.. cere totul şi nu poţi să dai şi nici nu ai să primeşti... nu îmi pot permite prieteni. Ce dacă îşi pot aduce aminte altfel viaţa mea decât pot eu singură ?!

Este atât de complicat să îmi fac griji pentru probleme altcuiva. De abia acum mi-am dat seama că o comoditate însingurată a problemelor mele este mai puţin sfâşietoare.. Abia acum o înţeleg pe mama când spunea "sacrificii".. Nici după mai multe vieţi la rând nu aş putea fi ca ea - aşa.. să mai poţi da, chiar dacă ceilalţi nu încetează să pretindă..

Tik tok

De fiecare dată când mă gândesc că trebuie să ajung acasa sau că este foarte important ce am mâine de făcut, înseamnă că nu mă distrez.. suficient de mult:P

Există 2 feluri de a trăi, ambele perfect valabile. Unul calculat, celebral, cu faţa către ziua de mâine şi cu vederea slăbită de miopia viselor; celălalt fel este îndreptat către azi, acum, este exuberant şi fără rezerve. Şi pentru acesta din urmă trebuie să fii pe jumătate orb pentru a putea rata evidenţa că de fapt nu trăim într-o lume perfectă în care nu mai este nimic de făcut decât să petrecem.

Eu nu mi-am găsit locul, aşa cum probabil ştiu mai toţi care mă cunosc, şi asta pentru că încă mai pendulez între cele două feluri de a vedea lucrurile. Numai că atunci când îmbrăţişez zilele fără rezerve:) nu mai este nevoie să descriu mai departe pentru o face prea bine KESHA.. Atenţie la versuri :) My clubbing friends, here I come !