duminică, 27 iunie 2010

Viaţa ca lossir

Vi s-a întâmplat să gândiţi ce este mai rău despre cineva, dar să vă treziţi că vă comportaţi mai frumos cu persoana respectivă decât vă credeaţi vreodată în stare cu oricine ? Şi invers, să adoraţi o persoană şi să simţiţi că faceţi numai mizerii ? Probabil veţi spune că, oricum, cu o persoană pe care o dispreţuiţi veţi avea reţineri în a vă exprima clar, în a vă dezlănţui tenebrele... şi de aici delicateţea involuntară. Apoi probabil veţi spune că nimic nu poate exprima întru totul gratitudinea pentru cel în a cărui iradiere fiecare celulă din corpul tău rulează peste capacitatea sa, devine plină, răde..
Dar nu este vorba despre aceste lipsuri sau piedici.. mă refer aici la lipsa de control asupra comportamentului nostru, asupra corpului nostru.. despre cum noi devenim surprinzători pentru noi înşine fără ca nimeni altcineva să ne ştie...
Poate nu vi s-a întâmplat niciodată.. şi ce spun eu aici este numai simptomul omului care a pierdut cu disperare uzul principiilor sale sau poate că acele principii l-au pierdut în nicăieri unde nu mai pot funcţiona..
Închis fără limite (adică fără principii funcţionabile) în mijlocul a nicăieri există trecut şi viitor, dar niciodată prezent.

2 comentarii:

Anonim spunea...

.....foarte tare ultima fraza....

te pup.....you know me....)

Viorelia spunea...

mulţumesc ) am eu o bănuială cine eşti - sper că "mă mai iubeşti" ))