marți, 25 mai 2010

Culoarea roşie

Eram azi la Unirii.. aşteptam să traversez. Un tip de pe partea cealaltă cu un aparat foto intimidant ne făcea poze. Pentru moment am avut senzaţia că poate fac figuraţie într-o posibilă operă de artă.. Câţiva pietoni, probabil neîmpăcaţi cu faptul că fac modeling fără voia lor, au rupt rândul din ce în ce mai gros şi abia au reuşit să evite îmbrăţişarea cu un 123 îndurerat şi urlător. Nu, nu puteam să fac figuraţie într-un album, ci mai degrabă într-o ştire de presă...

În final, nimic sublim sau senzaţional şi am recăpătat senzaţia că viaţa mea este din nou numai a mea. Am început să mă uit cu o teribilă satisfacţie în jur şi am observat reclama gigant sub formă de cutie de Pepsi care se oglindea fix în cutia din mâna mea. Dintr-odată, toate clădirile păreau înfăşurate strâns în bannere şi ştiam acum că de fapt fac figuraţie într-o sumedenie de reclame suprapuse. Poate că lumea este doar o piaţă şi eu am refuzat să văd acest lucru. Şi mă întreb cu o oarecare resemnare.. Mai are rost să te mai gândeşti la altceva decât bani şi confort ?

luni, 17 mai 2010

Înţelepciunea ca instinct


Dacă este să vorbesc despre Cătălina P. şi m-aş limita numai la lucrurile pe care le-a făcut pentru mine, tot mi-ar fi greu să aleg de unde să încep şi unde să mă opresc. Face parte din categoria oamenilor pentru care simt că nu am făcut nimic să îi merit sau cel puţin din categoria celor pe care nu i-am rugat niciodată nimic (decât poate să mă scuze) şi cu toate acestea ...

Îi povesteam acum câteva zile cum am să iau nişte bilete să mergem la Comedia norilor a lui Aristofan de la TNB cel puţin ca o evaziune didactica.. În Apologia lui Platon, Socrate susţine că această piesă i-a promovat o imagine nefericită care a contribuit la judecarea sa şi mai apoi la condamnarea sa la moarte.

Tot discutând cu ea auspiciile sub care a murit Socrate, mi-am dat seama că moartea sa, cu instrumentele de evaluare ale simţului comun din zilele noastre, pare un act sinucigaş. A ales în fond să moară, deşi putea să scape plecând în exil sau acceptând ca prietenii săi să mituiască paznici închisorii.

Deşi moartea lui Socrate este poate cea mai convingătoare pledoarie pentru primatul conştiinţei la om... (nu contează cât, ci cum trăieşti), ne arată totuşi nevindecalibi de resentimentele faţă de cei care ne arată cât de stupizi, neputincioşi sau urâţi suntem..

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit.. probabil că nu mi-ar fi plăcut Socrate - atâta aparentă neîncredere şi desconsiderare pentru ceilalţi ... A reuşit însă să contrazică toate acestea încredinţându-se celor care l-au judecat şi respectând decizia lor. A pariat pe ei, a crezut că îi poate convinge.. şi numai prin ceea ce a făcut putea da seama de încrederea lui în ceilalţi. Genul acesta de abordare este, cred, singura formă de manipulare onorabilă - acele gesturi magistrale abătute asupra ta care te obligă mai apoi să recurgi numai la altele asemenea lor şi niciodată la mai puţin...

Cătă este într-un fel Socratele meu personal.. pentru că mă face să înţeleg că oamenii, exact aşa cum sunt ei, şi nicidecum aşa cum aş vrea eu să fie, sunt perfecţi :) cu toate surplusurile şi lipsurile lor..