vineri, 5 februarie 2010

Explicaţie pentru Liviu

Acum câteva zile, Liviu mi-a lăsat un comentariu. Cum răspunsul era unul prea lung pentru a fi încapsulat sub formă de comentariu, am să mă desfăşor aici. Liviu observa că nu îmi trăiesc viaţa pentru că vorbesc prea mult despre ea :) şi voia să înţeleagă ce am vrut să spun prin post-ul ,,Nimeni nu răde pentru că este fericit".

Încep prin a spune că are dreptate, numai că eu înţeleg altceva prin faptul că nu îmi trăiesc viaţa. Ce înţeleg exact prin aceasta este şi premisa de la care am plecat atunci când am postat rândurile respective: omul este situat opozitiv în lume. Adică există lumea şi fiecare dintre noi în afara ei. Cunoaştem lumea mijlocit prin intermediul simţurilor, al reprezentărilor etc. Marea dramă a cunoaşterii mijlocite nu este simţul sau mintea (care mai de care mai înşelătoare), ci faptul că nu putem să cunoaştem totul, fără rest - mereu ne va scăpa ceva . Această desituare prin reprezentări în afara lumii/a celuilalt/ a vieţii, poate fi numită, un pic plastic forţat poate, moarte.

Moartea noastră fizică (înţelesul obişnuit) reprezintă sfârşitul acestor desituări - de aici ideea că moartea poate fi viaţă.

Acum să revin la sensul pe care l-am atribuit iniţial. Cei care înţeleg că viaţa este o formă de desituare şi că legătura cu lumea este mereu precară, să spunem, sunt în fond şi în permanenţă trişti, melancolici, singuri, simt că lipseşte ceva. Nimeni dintre aceştia nu stă prea mult însă.. cum avem totuşi aceste simţuri şi mintea şi reprezentările sperăm să facem ceva cu ele. Trebuie să ne ajute cu ceva în a cunoaşte, în a trăi . Şi astfel, vrem să stabilim cât mai multe punţi de legătură cu lumea, cu ceilalţi; toţi vrem să cunoaştem cât mai mult..

Acum ce înseamnă râsul:) În acestă muncă interminabilă şi teribilă declanşată de tristeţea fără margini cum că am fi de fapt nişte zombii, obosim uneori. Obosim când ne dăm seama că legătura este mai precară decât ne imaginam, când ratăm să întelegem sau să fim înţeleşi, obosim când ne dăm seama că trăim vieţi paralele, că nu poţi nici măcar cunoaşte în întregime mintea celui pe care îl/o iubeşti şi cu care credeai că rezonezi etc. Şi ce mai poţi face acum altceva decât să râzi de tine însuţi, de condiţia ta şi să îţi aduci aminte de ce trebuie să continui (să păstrezi şi să dezvolţi legătura cu lumea/viaţa). Râsul este odihnă, un fel de regulator pentru prea multă tristeţe, pentru tristeţea fără speranţă, pentru o moarte care nu mai ştii dacă se poate stinge în viaţă. Ţin să întăresc că aici nu este vorba despre viaţă şi moarte drept condiţii de existenţă fizică, ci ca stări de cunoaştere.

Sper că am reuşit să ma fac înţeleasă.

Liviu, poţi să nu fii de acord cu mine sau să nu vezi rostul. Mă gândesc totuşi că din moment ce mai arunci câte un ochii din când în când aici este pentru că descoperi despre cum nu vrei să fii sau să înţelegi lucrurile:) Şi asta poate fi foarte folositor... este mereu mai simplu să depistezi ,,aşa nu" decât ,,aşa da".

Să gândesc ,,prea mult" sau în felul acesta şi să ,,vorbesc despre" înseamnă de fapt să reuşesc să trăiesc. A mă întreba despre modul în care cunoaştem sau trăim simt că face loc pentru crearea unor noi posibilităţi de a înţelege şi implicit de a trăi (chiar dacă asta înseamnă numai crearea unor noi reprezentări neîntreg revelatoare ca şi cele de mai înainte). Acest fapt este pentru mine aşa cum este schiatul pentru tine să spunem. Nu consider că mă pricep dar rămâne totuşi chestia care îmi place cel mai mult.