Politically correct

Mă gândesc de câteva zile să încep să scriu pe un blog sub anonimat, fără nici o reţinere.. despre ce gândesc de fapt, cadru cu cadru, furie cu furie, până la descrierea în detaliu a fiecărui pliu de la o cravată foarte mototolită... Nu am stabilit însă ce ar însemna acest lucru .. poate că nu am cu cine să vorbesc sincer până la ultimul cuvânt.. şi gândul acesta mă face să simt dintrodată gustul amar şi strâns al celor mai apropiate relaţii.. cu cât suntem mai asemănatori şi în rezonanţă, cu atât ne respingem, fără să vrem, mai puternic.. ca magneţii.. Nu.. iar am ajuns într-un punct neplanificat. Mai bine alunec în direcţia anonimatului şi revin la ideea de a scrie despre degete desfăcute văzute de foarte aproape şi despre cum îmi amintesc că se reflectă lumea pe suprafaţa cravatei mototolite ...

Deocamdată mă opresc aici.. mă stăpâneşte puternic sentimentul de vinovăţie că am deschis frigiderul după ce am fost la sală.. ceea ce este un lucru foarte bun cred (vinovăţia), alături de faptul că, mai nou, mi se umezesc uneori ochii când mănânc bomboane.. Şi încep să mă gândesc la infintele lucruri pe care nu le avem sau nu le putem avea.. orice combinaţie, orice număr de variabile.. rezultatul este mereu constant nesatisfăcător:)) Poate că tot succesul nu se poate măsura decât în felul în care alegi să ratezi..

Pentru Y

Mi-e dor să scriu orice ce n-ar „trebui” să scriu ... numai că nu mai am inspirație; am alungat-o cu fiecare ”cu stimă”, cu fiecare „cu deosebită considerație”, cu fiecare căutare pe Google și cu fiecare efort de îmblânzire cu sălbăticie a vreunui fișier Excel sau Word..

Tot visez cu ochii deschiși că încep să scriu despre cei din jurul meu - bineînțeles că tot ce aș scrie ar fi nedrept pentru că multe ar rămâne nespuse, iar ce aș reuși să spun n-ar fi întocmai cum sunt ei de fapt.. Ceva s-ar rupe din fiecare și ar alerga în mintea mea fără ca ei să mai dețină de fapt controlul asupra .. lor. I-aș schilodi..

Tentația este însă mare și asta pentru că fie ai vrea să limitezi persoana respectivă la imaginea ta subcraniană și să o uiți repede, fie ... lipsește în varianta cu propriile terminațiunii nervoase și, pentru a nu pierde cea mai mare parte din sensurile cu care ai putea funcționa, îl altoieşti în crestăturile din mintea ta sau tu te altoieşti.. nu se mai ştie.

Pe de altă parte, a scrie nu mai îmi pare o soluţie foarte bună. Am ajuns aici din cauza diferenţei între modul intensiv de a gândi specific vorbirii şi cel extensiv specific scrierii pe care am încercat să le documentez cât de cât pentru dizertaţie.. Am rămas cu impresia că a scrie este ceva inferior chiar dacă acest fel de a gândi a generat spre salvarea lui ştiinţa şi filosofia în formele ei foarte sofisticate de azi.. dar câţi dintre noi le-ar împacheta pentru o arcă a lui Noe? Ce vreau să zic este că ele nu sunt totuşi esenţa noastră..

Apoi este experienţa recentă cu Y când grupurile de cuvinte pe care mi le adresa ajunseseră să înceapă şi să termine cu numele meu.. Ce text m-ar mai putea chema la fel? Cu ce fel de text aş putea chema asemenea..?

O ciornă de anul trecut

Nu am mai scris pentru că refuz să cred că viaţa mea a devenit ceea ce este acum, că aceasta sunt eu.. nu vreau să mă înţelegeţi greşit - nu îmi este rău, dar experimentez o senzaţie profundă de înstrăinare încercând să fiu ceea ce ar "trebui" să fiu. Sunt atât de multe posilibităţi de a face prostii, rău şi atât de puţine să faci bine..

Am reuşit totuşi aseară în tramvai să mai citesc puţin Platon dar suficient cât să îmi recapăt cea mai concentrată bucurie :) Unele texte reprezintă, cel puţin pentru mine, răspunsul pentru dorinţe atât de profunde încât abia după ce au fost îndeplinite, îmi dau seama că au existat cu adevărat. Imediat apoi mă gândesc că dacă acele dorinţe sunt atât de fără tagadă, universale, că sigur există pentru toţi şi genul acesta de lecturi ar trebui să fie obligatoriu precum vaccinurile. În faza următoare mă calmez.. în fond, cărţile potrivite te găsesc ele atunci când ai nevoie, nu are rost să forţezi întâlnirea.

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am fost hotărâtă să dau la Litere, aşa că mi-am impus să citesc bibliografia de literatură universală a celor de la clasele de filologie. Nu am reuşit să o epuizez nici până acum şi nu îmi reproşez decât că atunci m-am străduit prea mult să citesc din ea. N-am reuşit, spre exemplu, să îmi înfăşor mintea în jurul Crimei şi pedepsei deloc.. daca aş fi putut să am o reacţie fizică pentru a reda efortul de a o înţelege, îmi imaginez că aş fi pierdut tot sângele curgându-mi de sub unghii. Am rămas însă cu fascinaţia pentru Sonia şi Dunia (în capul meu sunt ca un singur personaj) şi mi-e teamă că nu e ok. Sunt personaje care nu fac decât să îţi confirme tenebrele.. într-adevăr, te redau ţie, dar uneori aş fi vrut totuşi să păstrez iluzia că îmi pot evada.

Procesul lui Kafka este o cărţulie de 100 pagini, dar care mie mi-a luat vreo 2 luni să o citesc. L-am exasperat până şi pe tata cu insistenţa mea foarte chinuită încât probabil începuse să se teamă că m-a atins o formă de demenţă.. Cartea a rămas însă pentru mine oglinda perfectă a lumii şi timpului în care trăim. Este o carte atât de serioasă şi de alterantă cu gravitatea ei, încât pot spune că este singura carte pe care cei cărora le-am împrumutat-o au insistat să mi-o înapoieze..

Şi ultima formă de abuz reciproc pe care o pot numi acum s-a întâmplat în coperţile Unui veac de singurătate. Când am reuşit să o termin am fost furioasă o săptămână.. dacă o vedeam începeam vexată să pufăi ca o locomotivă cu aburi.. Pentru mine, cartea aceasta a fost o alăturare mult prea condesată de telenovele ca să aflii într-un sfârşit că de totul se alege praful, că ne întoarcem toţi de unde am venit.. Lumea aceea care se sfârşeşte în final este însă atât de frumos redată încât începi să crezi că Garcia Marguez ascunde cu siguranţă paradisul între urechi şi altul nu mai există.. Şi apoi totul eşuează în nimic.. cartea cred că este una din puţinele care are final, despre care poţi spune că este completă..

Sunt cărţile un bun? Pentru mine se împart în cărţi care te fac să vezi drama şi haosul şi fragilitatea lumii (cele "deştepte") şi cărţi care te fac să evadezi în imaginar şi să vrei să rămâi acolo (cele lucioase, provocatoare, care amuză..). Uneori îmi doresc să nu fi fost nevoie de nici unele dintre ele.. :)

Despre cum reuşesc mai mult sau mai puţin să respir

Am nasul ca o pătlăgică şi îmi este imposibil să mai înţeleg ce citesc.

Mi-am adus aminte acum câteva zile de o serie de împrejurări în care încercam să îmi inspir cunoştinţele către filosofie:) Acum că m-am mai apropiat şi eu un pic mai mult mi se pare un domeniu atât de vast şi atât de specializat încât demersul meu pare ilar. Am reuşit să înţeleg şi de ce unii nu îmi împărtăşesc entuziasmul.. Rezultatele unui demers filosofic le ştim cu toţii deja. Se insinuează în existenţa noastră fară să ştim exact în ce împrejurări. Mai mult decât atât, rezultatul în filosofie contează prea puţin, important este firul găndirii obţinerii lui.. Nu trebuie neapărat să ştii toate intimităţile şi istoria cunoaşterii din spatele cuptorului cu microunde pentru a ştii să umblii cu el. Dar totuşi, după filosofie, fiecare ar trebui să ne facem un cuptor cât mai original, cât mai năstruşnic ... se pare că nimic nu poate fi mai creativ!:)

Am să revin de îndată ce îmi voi mai putea desprinde mâinile de pe cutia cu şerveţele.

Deci, nu...

Sunt de fapt un om leneş, dar acum trăiesc unul dintre acele puţine momente din viaţa unui om leneş în care sunt prea obosită să dorm. Am pierdut în mine ce voiam să spun, m-am oprit totuşi să scriu deoarece, după o vreme destul de lungă, nu mai contează că cineva, oricine, ar putea citi ce scriu eu aici. Nu mai îmi pasă... nu mai vreau nimic...

Obiectiv, principalul motiv pentru care se merită să scrii un blog este că înveţi să asculţi.. după ce te obişnuieşti să îţi frângi mintea cu fiecare cuvânt, apoi fiecare formă de exprimare a celorlalţi spune infinit mai mult, devine infinit mai preţioasă. Nu trebuie să ai talent pentru a scrie.. Toţi ar trebui să facă astfel de exerciţii de scriere, deşi limba este cea mai mare bătaie de cap, este nărăvaşă şi mereu acolo să ne amintească cu duritate că nu deţinem nimic.. dar mă pierd iar. Ce voiam de fapt să spun.. totuşi, blogul meu nu trebuie citit.

Şşş

Nu am mai scris demult pentru că nu am mai avut timp să gândesc fără un scop anume. Eu de fapt nu m-am mai vizitat de multa vreme... nu mai gândesc liber nici măcar atunci când călătoresc cu metroul. Mintea mea în momentele acelea este complet ocupată cu uimirea că nu reuşesc să mănânc un sandviş decât în 5 staţii când totuşi, la nevoia de hrană pe care o resimt, ar trebui doar să mă uit la sandviş şi să mi-l teleportez direct în sânge, în constituenţii lui de bază.

Dincolo de toată letargia sunt câteva gânduri asupra statutului de prieten. Este larg răspândită părerea cum că prietenii sunt cei cu care ai lucruri în comun. Numai că, după o vreme descoperi că prietenii sunt singuri oameni cu care sigur nu ai anumite lucruri în comun. Toată relaţia este blocată la barierele diferenţelor dintre noi. Nu îl mai poţi face să înţeleagă că greşeşte, nici el pe tine.. Totuşi, într-o perspectivă mai largă, în afara prietenilor, nu mai există bine sau greşit. Parcă afecţiunea, moneda de schimb în spaţiul relaţiilor cu un scop încă imprecis, te obligă la tot felul de judecăţi de valoare care nu se ştie pe cine limitează mai mult.. pe tine sau pe celălalt. Numai că odată cu limitarea vin şi o sumedenie de lucruri bune.. sentimentul de siguranţă, tot ceea ce acum eşti în sfârşit sigur că stăpâneşti..

Mă opresc aici. Am să încerc să fac un duş. Azi-noapte, după miezul ei (şi la propriu şi la figurat:) ) nu am reuşit pentru că am surprins 2 melci goi şi împestriţaţi în baie. Prin goi şi împestriţaţi ar trebui să se înţeleagă fără cochilii şi cu bulinuţe. Fară-ndoială ajunseseră la lenjeria intimă.. Nu îmi era clar ce voiau să facă, poate că numai o baie, dar erau prea drăgălaşi pentru a fi deranjaţi. În fine, acum este rândul meu.

Cu teamă despre fără ruperea cărnii de pe oase

În sfârşit o zi în care totul poate să mai aştepte... deşi viaţa capătă accente din ce în ce mai grave şi lucrurile sunt din ce în ce mai clare...

Nu mai sunt îndrăgostită şi mi-e teamă că nu am să mai pot scrie aici de fapt.. Efectul narcotic al atracţiei dispare de îndată ce închid portiera sau telefonul. Probabil că iubirea este cel mai mare lux pe care nu ştiu dacă am să mi-l pot permite vreodată. Sau nu este de fapt decât o idee suspendată vizibilă din ce în ce mai greu printre atâtea copii mai mult sau mai puţin fidele.

Mi-e dor de starea de îndrăgostire pentru că mi-e teamă că nu am să mai pot dispune de dăruirea ei care te contaminează cu totul, care să te deschide atât de mult lumii încât să te dizolve. Fără dăruire nu mai îmi rămâne decât să mimez bunul simţ. Îmi rămâne viaţă în limitele bunului simţ...

Ce voiam să spun de fapt - am revenit la domeniul vechi pentru blog pentru că am înţeles că cel nou creea dificultăţi celor care mă urmăreau. :) Alesesem iniţial să public numele complet pentru a mă obliga să scriu în aşa manieră încât să nu spun totuşi enormităţi şi să regret. Pe de altă parte simţeam că mă eliberez printr-un recurs la o aşa transparenţă. Mai apoi, numele meu de familie a devenit atât de redundant (nu spune nimic nou şi nici ceea ce scriu nu spune nimic despre el), încât m-am gândit că este un surplus ce se cade a fi eliminat...

Cochilia golgotei personale

Cea mai mare provocare carei trebuie sa raspunzi atunci cand incerci sa intretii un blog personal este aceea de a creea o conexiune, un plan logic intre faptele pe care incerci sa le consemnezi.

Timpul trece prea repede pentru orice, am avut insa senzatia ca sta un pic in loc cand priveam populatia impresionanta de melci iesita in strada dupa ploaie. Probabil ca aluneca mai usor cu tot bagajul atunci ploua, poate multi dintre ei asa se cunosc... poate ca si pentru ei, cele mai mari bucurii stau in cele mai mari suferinte pentru ca numai cele din urma mai sunt in stare sa te scoata in afara ta..

Azi, doua lucruri nu mi se par in regula. In primul rand, oamenii care cu varsta nu devin mai intelepti sau mai toleranti. In al doilea rand, am descoperit care este cea mai mare problema a mea si in legatura cu care nu se poate face nimic.. Este vorba despre faptul ca ajung sa traiesc imprejurarile sau sa imi insusesc defectele pentru care nu imi plac sau dispretuiesc anumiti oameni. Poate este doar un accident, poate sunt singurele categorii cu care pot opera sau poate doar vreau sa imi placa tot, ca sa pot fii... linistita. Dar in fond, cine isi doreste linestea?!

Ma opresc aici, ratand sa leg in vreun fel melcii care acum probabil se rostogolesc odata cu caldura in spatele gardurilor vii, si golgota mea - aceea ca ceea ce nu imi place devine parte din mine mai mult decat orice. Sau poate titlul mai poate acum (dez)lega ceva... :)

Despre lipsurile abundentei in asteptarea Titanicului

Ma gandeam sa va povestesc cum a fost ieri de ziua mea;;) Cum insa nu m-am hotarat daca a iesit bine sau nu, mai bine va povestesc ceva de interes general. Daca sunteti nerabdatori, sariti peste urmatorul paragraf si cititi cu sfintenie.

Am pornit blogul cu intentia ascunsa de a consemna din cartile de filozofie pe care imi promiteam sa le citesc idei care explica existenta noastra de zi cu zi. Acesta este farmecul filozofiei - transforma existentele noastre minuscule si ne plaseaza dincolo de timp. Plutim si nu e nimic mai rational decat aceasta. Intre timp nu am citit atat de mult pe cat as fi vrut si alteori mi se parea ca ideile respective sunt deja arhicunoscute iar expunerea mea ar fi plictisitoare si redundanta.

Freud spunea ca suntem cu precadere fiinte irationale si ca scopurile noastre nu tin in mod natural decat de sexualitate si agresivitate. Cum totusi ne complimentam ca suntem mai mult decat animale si ca e bine sa traim altfel, avem apucaturi din ce in ce mai rafinate, mai elegante care sa ne rezolve inteligent nevoile. Toate componentele culturii nu sunt decat inlocuitori pentru ceea ce vrem, dar nu sunt ceea ce ne trebuie exact - fie ca vorbim de arta, stiinta, religie... Din pacate infuzia lor nemarginita provoaca si efecte secundare cum ar fi frustrarile, anxietatea...

Ne plangem de multe ori cum ca cei in prezenta carora traim sunt necivilizati sau ca ne inseala asteptarile. Problema este de fapt tocmai gradul inalt de civilizare pe care il resimtim mai ales in Bucuresti spre exemplu (aici pot sa gasesc Salitos, in Slobozia nu). Vianu spunea ca civilizatia nu este decat o forma de subcultura dominata numai de interese economice si tehnice. Atat. Etica, arta, credinta.. nu tin de civilizatie. Nu stiu cati dintre noi mai traiesc si altfel decat in civilizatie. Eu pentru mine ma indoiesc ca pot fi altfel. Si nu este de mirare ca ne simtim nefericiti cand surogatele noastre se mai rezuma doar la bani si gadgeturi. Aici in Bucuresti se desfasoara probabail cea mai infernala cursa dupa ele. Suntem mult mai multi, multi bine dodati si totusi binele, multumirea mai greu de obtinut. Asa traim ca o mare imensa de iceberguri neimplinite in continuare.

Totusi, e bine:) Nu stiu ce si de ce dar nu puteam sa inchei intr-o nota trista.

Omul - rezervatie cu propriile raspunsuri si intrebari

Sunt zile in care majoritatea traficului pe blog vine din cautari. Am avut surpriza unor vizite datorita unor intrebari de genul: ce inseamna sa iubesti (foarte multe pe tema aceasta, in fiecare saptamana de cateva ori negresit), de ce nu ma cauta, dependenta de celalalt sau, si mai tare, ce este omenirea... Cineva chiar a indraznit sa afle pe Google cum sa fii sincer.

Cred ca detin recordul pentru intrebari care in fiecare zi au alt raspuns. Ce inseamna sa iubesti, sa fii dependent sau sa fii om, aflii in fiecare zi si raspunsul este mereu altul... nu e ca si cum si azi si ieri si maine 2+2=4. Uneori ma gandesc cu tristete ca am aflat atatea raspunsuri pentru intrebarile acestea incat uneori nu mi le mai pun. Ma obsedeaza in ultima vreme ideea ca raspunsurile/cunoasterea ma ajunge din urma abia atunci cand este prea tarziu si nu se mai poate face nimic.

Cu toata aceasta presupusa intelepciune inteleg acum mai bine nevoia unei credinte colective care are totusi darul de a te orienta spre fericirea ta individuala. Esti totusi un pic mai ferit stiind de cele 10 porunci, chiar daca le incalci pe toate pana la urma...

In ultimele zile mi s-a intamplat sa fiu intrebata in cateva randuri de mereu alte persoane ce anume sa citeasca... unii din nevoia de a-si spori creativitatea, altii pentru ca este o trasatura pentru grupul din care fac sau vor sa faca parte.. sau pur si simplu din goana dupa idei noi... Am ales sa nu recomand nimic. Chiar daca cineva iti recomanda o carte presupus ,,buna" de pe urma careia sa nu iti para rau ca ai irosit timp sau bani - aceeasi carte este mereu alta pentru fiecare cititor in parte. Iar cartile sunt precum oamenii, poate sunt la fel de multe ca oamenii.. si pur si simplu trebuie sa cunosti multe/multi pana sa gasesti acele exemplare care de fapt te fac sa simti ca iti daruiesc timp...

Acum nu e cazul

Cea mai placuta senzatie e atunci cand te asezi si nu stii despre ce o sa scrii si culmea, atunci vin cele mai inspirate idei. Fara febra si fara stressul ca trebuie consemnat ceva anume. Si mai este placut atunci cand scrii fara sa te gandesti deloc la cei care se vor intampla sa citeasca... si uneori este aproape imposibil.

Uneori mi se par ca am prea multi ,,prieteni" si prea putine relatii ,,autentice"; autentic insemnand sa te poti exprima sincer fara sa superi si dincolo de conventii. Probabil asa au aparut piesele de teatru, schitele, romanele, nuvele... din cauza bunei-cuvinte. Mii de relatii interumane raman suspendate de dragul pacii sociale. Si povestile continua pe hartie.

Personajele mele le vad muscandu-se, explicand patimi absurde in fraze lungi si pline de sens, nesocotind zambetele si prelungindu-si dispretul.

De-ajuns.

versinuea 2.0 este mai slaba decat versiunea 1.0 din mintea mea

De ce le place oamenilor sa calatoreasca. Nu e vorba de destinatie, drumul este cel mai important. El este mereu magic. Si este asa pentru ca atunci cand calatoresti ai ocazia sa meditezi, sa fii tu cu gandurile tale si ele sa treaca prin fata ochiilor mintii tale asa cum ceilalti oameni sau masini curg pe langa tine.

Imi doresc sa scriu aici mai ales cand ma misc dintr-un loc in altul. Am atatea idei ca v-as plictisi, dar cand ajung in fata monitorului parca nu numai corpul dar si mintea mea iau o pauza.

Ce inseamna sa iubesti ?

Acest post l-am inceput acum cateva zile... tot ce ma gandeam sa pun in el am discutat deja cu alte persoane asa ca din vechiul articol nu a mai ramas decat titlul si a devenit intre timp asemenea unui advertorial prost sau ca un articol din Libertatea in care una intelegi din titlu si despre alta este articolul. Asadar, cel putin deocamdata nu este vorba de iubire. Poate peste cateva fraze/ paragrafe...

Uneori stau si ma gandesc ca am pus la cale acest blog pentru ca simteam ca nu pot sa comunic sau ca nu aveam cu cine si refuzam sa ma adaptez. Sunt un material care refuza sa se croiasca dupa calapodul realitatii...insa nu este asa - exista oameni cu care se poate discuta, in care te poti epuiza sau incarca, important este sa nu iti fie somn si sa uiti ca mai ai si alte lucruri de facut.

Acum insa vroiam sa aduc insa vorba despre Omeni. Eu prin omeni inteleg mai mult decat un semn care prevesteste ceva - pentru mine sunt mai precis, acele puncte de inflexiune din viata cuiva care generaza schimbari mai mult sau mai putin permanente. Cand spun omnei, ma gandesc la oameni si la carti in al caror capat al razei lor de influnenta gravitezi tu de-a dreptul hipnotizat. Toata practica asta cu gravitatia mi se intampla atat de des ca am inceput sa cred ca eu nu am masa sau nu vreau sa am. Masa ratiunii mele este neglijabila. Cred ca nici macar un punct nu am. Nu e ceva tragic, nu ma plang. Gravitez pentru ca imi place. Omenii inspira, alteori sunt o sursa de tiranie sufleteasca si viata devine doar un sir de convulsii, de experimente pentru ca ne placem sa traim intr-o perpetua uitare de sine.

Cat despre iubire .. nu mai stiu. Sa nu mai spuna nimeni nimic despre ,,tineretul din ziua de azi". Traim in epoca in care bunica te roaga sa ii cumperi Viagra (intamplare adevarata:) ) si noi mai mult filozofam pe tema asta..

Topaitoare

Ma bucur ca am citititori de blog care citesc articol cu articol si atunci cand lipsesc mai mult ma intreaba cand am sa revin. Este o satisfactie foarte puternica si le multumesc. Azi am descoperit ca Ionut m-a pus in blogroll-ul lui:) - semn ca nu ma citesc numai prietenii din lista de messenger.

I rule!

Xkcd.com

Am descoperit la Vivi pe blog xkcd.com. Teribil de amuzante... El a postat o favorita si ma gandeam sa va arat si eu preferatele mele.

Hartie japoneza

Stau si ma gandesc ca am postat adresa blogului meu pe siteuri asemenea unor repertoare de bloguri insinuand intr-o mica descriere cum ca al meu ar fi amuzant. Si ma uit la ultime posturi si nu par deloc saltarete, comice si exuberante.

Am avut ieri totusi un moment foarte placut. Cautam cu Ile prin centrul vechi tuburi de culoare pentru picturile ei. Intr-unul din magazinele dintr-o curte interioara am gasit un salon numai cu diferite tipuri de hartie.. o multime de culori, texturi, formate... inclusiv calc in cele mai puternice culori si hartie japoneza.

Hartia japoneza sau washi ramane dupa 1400 de ani un produs fabricat in mare parte manual din fibrele a trei arbusti. Este o hartie netratata chimic si, ca atare, itemuri cu inscrieri pe asemenea tipuri de hartie exista si dupa 1000 ani. Washi este folosita numai pentru arhivare, ci si pentru figurine, colaje, abajururi, paravane sau pur si simplu pentru pereti de hartie in casele de bambus. Este o hartie cu putere mare de absorbtie si are si flexibilitate (poate fi cusuta). Imprimarile pe anumite tipuri de hartie japoneza sunt alterate si materialul contribuie astfel artistic.

In salonul acela cred ma simteam ca vrabiutele care se balaceau acum cateva zile in apa stransa pe langa o cismea in parc. Cred ca sta in firea oamenilor sa se simta inspirati si satisfacuti nu numai de lucruri simple ci si de lucruri mai mult decat elaborate. Pur si simplu vine o vreme si pentru asta.

De ce mi-am facut blog

In Bucuresti inca mai domnesc balti peste gropi nebanuite. Am avut neinspiratia sa calc intr-una dintre ele gonind cu Carmen R. prin ploaie in cautarea unei ceainarii si iata-ma cu primul si sper, ultimul ghips din existena mea. Sunt intr-o stare de arest medical la domiciliu pentru 10 zile. A fost o vreme in care imi placea sa scriu si credeam ca pot sa fac bine acest lucru. Incerc acum sa scriu cu speranta ca imi voi recapata minima iscusinta pe care o aveam candva. Este si o forma de protest si (!) defulare pentru toate criticile primite pana acum: prea vorbesc din carti, prea nu am o parere buna despre mine, gandesc prea mult, filozofez prea mult... in fine.. nu am pareri bune despre nimic sau cel putin nu rezonez cu ale celorlalti. Planuiesc sa mi le expun aici vehement si daca mi se par pretioase am sa le reiau oportun cu calm si diafan si fara sa provoc uluire in discutiile cu prietenii mei pretentiosi si numai intru folosul lor.
Sper ca aici sa fiu eu si sa fiu mandra de asta.