Există o capcană în care cad în mod repetitiv.. și anume aceea de a judeca oamenii. Îi judec întotdeauna fără rezerve și fără limite ... și pentru acest lucru am mereu curajul complet. Discriminările mele sunt fără discriminare pentru că nimeni nu scapă.. Fac acest lucru în mod consecvent, fără să mă pot opri.. ca și cum aceasta ar fi esența mea, și revin mereu asupra judecăților. În pauzele de ordonare din capul meu, îmi spun că am făcut o treabă nu numai neproductivă, ci chiar foarte păguboasă... nu se știe pentru cine mai degrabă.. pentru mine sau pentru obiectul asupra căruia mă dezlănțui.
Nu dețin încă mijloacele de a armoniza judecățile în timp relative la o persoană sau un șir de evenimente și constat astfel cât de mult m-am înșelat anterior, cât de puțin am reușit să văd, deși pentru astfel de chestiuni am impresia că îmi împinsesem oricum pleoapele în craniu și aproape că îmi scosesem singură ochii.
Efectul profund asupra mea este acela că ce simt nu are de fapt memorie de cele mai multe ori.. nici recentă, nici de lungă durată.. Măcar una dintre ele mi-ar fi asigurat continuitate fie prin naivitate, fie prin puterea confabulației. Prin urmare, trebuie să mă reatașez de oameni și lucruri în fiecare zi și indiferent de numărul și forma instrumentelor de însușire și de interpretare exogenă a realității la care mai recurg (muzică, literatură etc.), simt în continuare că am numai o voce în capul meu și că este, dacă nu mincinoasă, cel puțin desincronizată cu lumea în care trăiesc.
2 comentarii:
Frumoasa postare
Mulțumesc frumos:)
Trimiteți un comentariu