Despre oameni ca lentile

Ce faci când ți se îndeplinesc dorințele? Mi s-au împlinit suficient de multe până acum încât să știu că nu au numai un gust dulce... La sfârșitul fiecărei dorințe există riscul să descoperi că instrumentai realitatea numai cu ajutorul imaginației ... ca atunci când iei de pe foc o oală cu mâinile goale... Graba, foamea, pofta, neatenția te împing să descoperi că pielea și posibilitățile îți sunt strâmte și că nu prea poți lăsa o amprentă asupra realității, ci mai degrabă ea asupra ta..

Și mai dificil este să reîncepi să îți dorești altceva.. pentru că .. în fapt.. cu fiecare dorință devii altă persoană și pentru asta trebuie să te rupi în bucăți și să te așezi apoi în altă formă.

Dintre toate formele de sfâșiere, să te îndrăgostești rămâne cea mai suportabilă.. sfâșierea se transformă într-o producție de confetti în multe culori, plutești.. și speri să sfârșești pe buzele sau încheieturile celuilalt... 

Și dincolo de toate acestea, putem funcționa altfel ? Așa ... fără dorințe ? Fără să vrem ? Dintr-odată „fac ce vreau” nu mai reprezintă expresia vreunei libertăți, ci o înlănțuire strânsă. 

Lumea oamenilor rămâne una singuratică în care toate celelalte lumi sunt doar proiecții.. și poate că .. dacă nu am reușit să crap acum un pic ecranul, este posibil să-l fii aburit bine... :)) noapte bună.. :) 

sunt supărată pe mine.. și acesta este tipul cel mai complicat de supărare.. nu poți să nu mai vorbești cu tine.. nu poți să țipi la tine.. nu pot să fac un exercițiu și să îmi imaginez .. viața mea fără mine. adică pot.. este suficient să mă apuc să beau ceva.. în momentul acela și țip și nu vorbesc.. mai exact, țip, dar nu mai aud..  și viața mea nu mai e cu mine. problema este însă alta - vina.. dar nu o vină asemănătoare celei pe care o pun unii tehnicieni ai gândirii la originea creșnismului.. adică nu o vină care să te facă să fii mai bun, ci vina care te pulverizează.

Am supraviețuit primelor 2 ore de condus.. Acum înțeleg de ce este un sport. Trebuie să ai niște reflexe teribile. Pentru mine este prea mult.. prea multe viteze, chiar și numai 2, 3 pedale pe care le încurc și simt mereu că trebuie să mă uit la ele, 3 oglinzi în care uit să mă uit și semnalizatorul pe care, de câte ori îl apăs, încep să respir greu și intru în panică. Dar când reușesc să trec de acest hățiș și merg drept, EU..., ținând strâns, strâns, strâns de volan.., adrenalina explodează nu știu unde și îmi vine să țip de bucurie.. Tot ce vreau este să apăs mai tare pe accelerație.. și plutesc... și apoi instructorul îmi atrage atenția că depășesc 30 km/h .. mai ales când el mi-a zis să nu merg cu mai mult de 25 - 27.. Oricum, este foarte frumos cu 30 km/h.. și spun acest lucru cu o trăire similară poate oamenilor mai în vârstă care povestesc despre aventurile lor grozave de viață... Sunt ca venerabilul Manoliu relatând despre America anului 1968, unde a întâlnit jumătate din personajele din istoria geotehnicii :))

Și pentru că tot am vorbit despre a participa la istorie.. țin să punctez că Valea Ialomicioarei, cârciuma de la intrarea în parcul Florilor, în fața căreia bătrânei afumați se cred din nou zei și se iau la bătaie chiar și dimineața la 7, a devenit sediul de campanie al ARD din zonă. Aceiași bătrânei dau acum cu mopul febril pe gresia de data această luminată din interior.. este și asta o formă de activism.. poate nu cea mai potrivită, dar este. Sper ca după alegeri, candidații să mai fie văzuți pe trotuare printre oamenii săraci care vând ilegal ce mai au prin curte sau prin casă.. inclusiv icoana..

Și mai țin să punctez, de mult timp.., că eu și Ana suntem din nou prietene:) Aveți acel prieten de pierzanie?:) Cu care să îți pierzi timpul, banii, somnul ? Mă rog.. cu toți se întâmplă așa.. dar cu acela este fără nici o reținere, cu nici un scop și fără nici o teamă... Acel prieten care să nu îți aducă nici un alt beneficiu decât acela că îți face inima ușoară ca un fulg și cu care poți râde prostește și dacă vine sfârșitul lumii? :) În spiritul filmelor americane, mai adaug doar că .. acum viața mea este completă :))

Roller coaster

Există o capcană în care cad în mod repetitiv..  și anume aceea de a judeca oamenii. Îi judec întotdeauna fără rezerve și fără limite ... și pentru acest lucru am mereu curajul complet. Discriminările mele sunt fără discriminare pentru că nimeni nu scapă.. Fac acest lucru în mod consecvent, fără să mă pot opri.. ca și cum aceasta ar fi esența mea, și revin mereu asupra judecăților. În pauzele de ordonare din capul meu, îmi spun că am făcut o treabă nu numai neproductivă, ci chiar foarte păguboasă... nu se știe pentru cine mai degrabă.. pentru mine sau pentru obiectul asupra căruia mă dezlănțui.

Nu dețin încă mijloacele de a armoniza judecățile în timp relative la o persoană sau un șir de evenimente și constat astfel cât de mult m-am înșelat anterior, cât de puțin am reușit să văd, deși pentru astfel de chestiuni am impresia că îmi împinsesem oricum pleoapele în craniu și aproape că îmi scosesem singură ochii.

Efectul profund asupra mea este acela că ce simt nu are de fapt memorie de cele mai multe ori.. nici recentă, nici de lungă durată.. Măcar una dintre ele mi-ar fi asigurat continuitate fie prin naivitate, fie prin puterea confabulației. Prin urmare, trebuie să mă reatașez de oameni și lucruri în fiecare zi și indiferent de numărul și forma instrumentelor de însușire și de interpretare exogenă a realității la care mai recurg (muzică, literatură etc.), simt în continuare că am numai o voce în capul meu și că este, dacă nu mincinoasă, cel puțin desincronizată cu lumea în care trăiesc. 

Sunt îmbucătățită între oamenii care nu îi merit și cei în preajma cărora aș vrea să pot să nu mai zădărnicesc.. Principiul III al dinamicii nu este valabil în mecanica sufletelor.. Indiferent de partea care sunt, acțiunii îi corespunde inacțiunea - spaima că nu mi-am dat și eu sufletul sau un vârtej care îmi țintuiește un gol din cap până în stomac pe care nimeni altcineva și nimic nu îl poate înfunda.

Și nu mai știu nimic, deși totul pare banal.. Poate că este criza unei realități.. nu reușesc să mă pun de acord asupra ce reprezintă ea de fapt.. Realitatea este sufletul meu sau celelalte din miezul cărora totuși nu pot vedea ? Cum ar fi să fiu o mașină foarte inteligentă și să văd prin ceilalți fără să văd mai întâi prin mine ? Cum ar fi să văd fără ca umbra mea grea să nu acopere? În ordinea logică a lucrurilor o să ajung în curând să îmi doresc să am un bol de cristal funcțional :))

A sosit Miha cu o felie intoxicantă de tort de ciocolată de la Starbucks.. pentru care sunt sigură că a fost tăiat un arbore de cacao :)) Mă opresc așadar aici în a pune întrebări futile cum ar fi „există fericire?”, „în ce condiții?”... „nu cumva numai prin contrast?”.. „se justifică suferința sau ca totul să fie atât de complicat?”...

Update 08.08: cred că este imposibil să văd altfel decât prin mine.. argumentul de azi.. lasagna nu miroase numai a lasagna.. are și miros de struguri și, deși este doar ceva galben-roșu într-un recipient metalic, eu am în minte mult verde, cer înnorat și culorile unor bucăți mici gresie..

N-am scris de ceva timp.. în parte pentru că a fi sincer a început să pară o chestie gravă și în parte pentru că este tot mai greu să găsesc ceva nou de spus. 

Sunt deci în pericolul ca toată „creativitatea” mea să se termine înainte de postarea cu numărul 200.. Poate va fi cazul, poate nu. Zilele acestea am reînceput să prețuiesc capacitatea de a vorbi de una singură.. fără a fi limitată de context sau de modul în care mă percepe cel căruia vreau să îi comunic ceva. Pe de altă parte, limitele mele nu mai sunt atât de evidente. Da.. este jalnic și acest fapt nu mai poate fi nicicând compensat de .. să zicem .. avantajul că în vorbirea de unul singur ajungi să îți cauți singur replicile.. și după o vreme ești capabil să dai replici mai bune sau, cel puțin, originale..

De fapt.. cred că sufletului meu nu îi este bine..  Calul alb și cel negru s-au împiedicat unul de celălalt și acum zac undeva înecați într-un șanț cu apă..
Cel puțin acum, nici scrisul nu mă ajută...

#fail

Îi povesteam Ilenei weekend-ul trecut cum de data aceasta am să fac toate proiectele la timp, nimic nu mă va opri, chiar dacă asta presupune să mut mobila prin casă ca să scot la lumină niște îndrumătoare... Ile era mai mult decât fericită de această fază a mea. 

Și mai înainte de această discuție încercaserăm să stabilim cum determini exact dacă iubești și de ce.. și nu oricum, ci fără motive foarte întemeiate..., să te trezești că spui în gând cele două cuvințele de mai multe ori aproape în fiecare zi și odată chiar cu voce tare ... dar stând cu spatele, fără să privești în ochii :) Și apoi să îți retragi cuvintele tocmai pentru faptul că modul în care ai spus-o pentru prima oară, aducea aminte de primul discurs al lui Socrate din Phaidros, cu capul acoperit... Ile a propus un experiment simplu atunci, dar nu m-a convins că ar izola satisfăcător variabila căutată :))

De data această însă, când a fost vorba de proiect, Ile a fost mai mult decât convingătoare :)) A început să îmi trimită linkuri, tot felul de fișiere, rezolvări la problemele pe care le face la seminar cu studenții și multe recomandări și explicații exprimate special pentru mine.. După 10 minute monitorul meu era înecat de linii cu recomandări pentru fazele următoare ale proiectului, iar eu mă angajasem într-o discuție cu obiectul .. interesului meu emoțional, că nu stabilisem dacă este ceva mai mult decât atât...:))

După alte câteva minute, în care uitasem să îi mai răspund Ilenei, începe să își ceară scuze că mă bate la cap.. îi spun că de fapt eu trebuie să îmi cer scuze și îi explic de ce.. și promit că totuși, în curând rămânem noi două singure cu radierul... Ile râde puternic și spune că știa ea că.. până la urmă dragostea învinge :)) totul :))

mi-e dor de Ile și de felul în care face ea ca orice să capete mai multă semnificație.. :) probabil că atunci când va reveni în țară, am să scriu mai mult.. mereu mă inspiră discuțiile cu ea :)