Despre o alță respirație

Am revăzut puțin mai devreme Kingdom of Heaven (Regatul cerului) și ... m-a făcut să mă gândesc la faptul că poate.. de cele mai multe ori.. dușmanul suntem noi înșine. Prin ceea ce gândim.

Poate că nu este nevoie să visăm la o viață fără moarte... la superputeri.. Gândirea este superputerea noastră.. și ea ne transfromă în supereroi pozitivi sau negativi de la o zi la alta sau de mai multe ori în timpul aceleeași zile.

Și această superputere.. este de cele mai multe ori prea mult pentru că nu știm ce să facem cu ea.. pentru că nu descoperim cum și ce să gândim decât prea târziu. Studiul ei este indisolubil legat de practică și ai putea crede că poate fi complet nefolositor... În consecință, alegem să trăim în zodia unor oameni care .. nu mai ai cum să știi dacă gândesc bine sau prost pentru ceilalți și pentru tine..

În spiritul filmului numit mai sus, sper să reușim să avem mai multă grijă de sufletele noastre .. :)

Cred că ce simțim este cea mai puternică formă de inteligență... o formă pe care nu o putem înțelege niciodată până la capăt și nici controla. Acest lucru este unori salvarea noastră.. alteori prilej de pierzanie.. 

Eu ... acum.. aș vrea să nu mai fiu nevoită să păzesc cuptorul, să fiu în duș și să simt că pot desprinde cumva.. fără să doară tot ce este rupt în mine. Și nu înțeleg cum am ajuns aici. Nu mai înțeleg ce este cu mine și cu ceilalți.... dar poate este suficient să simt și să nu mai încerc să torc în cuvinte și, implicit, să mă detașez. Uneori, nu mai este nimic clar când încerci să folosești cuvinte pentru a înțelege... dar ce alte variante ar mai fi...?

Despre oameni ca lentile

Ce faci când ți se îndeplinesc dorințele? Mi s-au împlinit suficient de multe până acum încât să știu că nu au numai un gust dulce... La sfârșitul fiecărei dorințe există riscul să descoperi că instrumentai realitatea numai cu ajutorul imaginației ... ca atunci când iei de pe foc o oală cu mâinile goale... Graba, foamea, pofta, neatenția te împing să descoperi că pielea și posibilitățile îți sunt strâmte și că nu prea poți lăsa o amprentă asupra realității, ci mai degrabă ea asupra ta..

Și mai dificil este să reîncepi să îți dorești altceva.. pentru că .. în fapt.. cu fiecare dorință devii altă persoană și pentru asta trebuie să te rupi în bucăți și să te așezi apoi în altă formă.

Dintre toate formele de sfâșiere, să te îndrăgostești rămâne cea mai suportabilă.. sfâșierea se transformă într-o producție de confetti în multe culori, plutești.. și speri să sfârșești pe buzele sau încheieturile celuilalt... 

Și dincolo de toate acestea, putem funcționa altfel ? Așa ... fără dorințe ? Fără să vrem ? Dintr-odată „fac ce vreau” nu mai reprezintă expresia vreunei libertăți, ci o înlănțuire strânsă. 

Lumea oamenilor rămâne una singuratică în care toate celelalte lumi sunt doar proiecții.. și poate că .. dacă nu am reușit să crap acum un pic ecranul, este posibil să-l fii aburit bine... :)) noapte bună.. :) 

sunt supărată pe mine.. și acesta este tipul cel mai complicat de supărare.. nu poți să nu mai vorbești cu tine.. nu poți să țipi la tine.. nu pot să fac un exercițiu și să îmi imaginez .. viața mea fără mine. adică pot.. este suficient să mă apuc să beau ceva.. în momentul acela și țip și nu vorbesc.. mai exact, țip, dar nu mai aud..  și viața mea nu mai e cu mine. problema este însă alta - vina.. dar nu o vină asemănătoare celei pe care o pun unii tehnicieni ai gândirii la originea creșnismului.. adică nu o vină care să te facă să fii mai bun, ci vina care te pulverizează.

Am supraviețuit primelor 2 ore de condus.. Acum înțeleg de ce este un sport. Trebuie să ai niște reflexe teribile. Pentru mine este prea mult.. prea multe viteze, chiar și numai 2, 3 pedale pe care le încurc și simt mereu că trebuie să mă uit la ele, 3 oglinzi în care uit să mă uit și semnalizatorul pe care, de câte ori îl apăs, încep să respir greu și intru în panică. Dar când reușesc să trec de acest hățiș și merg drept, EU..., ținând strâns, strâns, strâns de volan.., adrenalina explodează nu știu unde și îmi vine să țip de bucurie.. Tot ce vreau este să apăs mai tare pe accelerație.. și plutesc... și apoi instructorul îmi atrage atenția că depășesc 30 km/h .. mai ales când el mi-a zis să nu merg cu mai mult de 25 - 27.. Oricum, este foarte frumos cu 30 km/h.. și spun acest lucru cu o trăire similară poate oamenilor mai în vârstă care povestesc despre aventurile lor grozave de viață... Sunt ca venerabilul Manoliu relatând despre America anului 1968, unde a întâlnit jumătate din personajele din istoria geotehnicii :))

Și pentru că tot am vorbit despre a participa la istorie.. țin să punctez că Valea Ialomicioarei, cârciuma de la intrarea în parcul Florilor, în fața căreia bătrânei afumați se cred din nou zei și se iau la bătaie chiar și dimineața la 7, a devenit sediul de campanie al ARD din zonă. Aceiași bătrânei dau acum cu mopul febril pe gresia de data această luminată din interior.. este și asta o formă de activism.. poate nu cea mai potrivită, dar este. Sper ca după alegeri, candidații să mai fie văzuți pe trotuare printre oamenii săraci care vând ilegal ce mai au prin curte sau prin casă.. inclusiv icoana..

Și mai țin să punctez, de mult timp.., că eu și Ana suntem din nou prietene:) Aveți acel prieten de pierzanie?:) Cu care să îți pierzi timpul, banii, somnul ? Mă rog.. cu toți se întâmplă așa.. dar cu acela este fără nici o reținere, cu nici un scop și fără nici o teamă... Acel prieten care să nu îți aducă nici un alt beneficiu decât acela că îți face inima ușoară ca un fulg și cu care poți râde prostește și dacă vine sfârșitul lumii? :) În spiritul filmelor americane, mai adaug doar că .. acum viața mea este completă :))

Roller coaster

Există o capcană în care cad în mod repetitiv..  și anume aceea de a judeca oamenii. Îi judec întotdeauna fără rezerve și fără limite ... și pentru acest lucru am mereu curajul complet. Discriminările mele sunt fără discriminare pentru că nimeni nu scapă.. Fac acest lucru în mod consecvent, fără să mă pot opri.. ca și cum aceasta ar fi esența mea, și revin mereu asupra judecăților. În pauzele de ordonare din capul meu, îmi spun că am făcut o treabă nu numai neproductivă, ci chiar foarte păguboasă... nu se știe pentru cine mai degrabă.. pentru mine sau pentru obiectul asupra căruia mă dezlănțui.

Nu dețin încă mijloacele de a armoniza judecățile în timp relative la o persoană sau un șir de evenimente și constat astfel cât de mult m-am înșelat anterior, cât de puțin am reușit să văd, deși pentru astfel de chestiuni am impresia că îmi împinsesem oricum pleoapele în craniu și aproape că îmi scosesem singură ochii.

Efectul profund asupra mea este acela că ce simt nu are de fapt memorie de cele mai multe ori.. nici recentă, nici de lungă durată.. Măcar una dintre ele mi-ar fi asigurat continuitate fie prin naivitate, fie prin puterea confabulației. Prin urmare, trebuie să mă reatașez de oameni și lucruri în fiecare zi și indiferent de numărul și forma instrumentelor de însușire și de interpretare exogenă a realității la care mai recurg (muzică, literatură etc.), simt în continuare că am numai o voce în capul meu și că este, dacă nu mincinoasă, cel puțin desincronizată cu lumea în care trăiesc. 

Sunt îmbucătățită între oamenii care nu îi merit și cei în preajma cărora aș vrea să pot să nu mai zădărnicesc.. Principiul III al dinamicii nu este valabil în mecanica sufletelor.. Indiferent de partea care sunt, acțiunii îi corespunde inacțiunea - spaima că nu mi-am dat și eu sufletul sau un vârtej care îmi țintuiește un gol din cap până în stomac pe care nimeni altcineva și nimic nu îl poate înfunda.

Și nu mai știu nimic, deși totul pare banal.. Poate că este criza unei realități.. nu reușesc să mă pun de acord asupra ce reprezintă ea de fapt.. Realitatea este sufletul meu sau celelalte din miezul cărora totuși nu pot vedea ? Cum ar fi să fiu o mașină foarte inteligentă și să văd prin ceilalți fără să văd mai întâi prin mine ? Cum ar fi să văd fără ca umbra mea grea să nu acopere? În ordinea logică a lucrurilor o să ajung în curând să îmi doresc să am un bol de cristal funcțional :))

A sosit Miha cu o felie intoxicantă de tort de ciocolată de la Starbucks.. pentru care sunt sigură că a fost tăiat un arbore de cacao :)) Mă opresc așadar aici în a pune întrebări futile cum ar fi „există fericire?”, „în ce condiții?”... „nu cumva numai prin contrast?”.. „se justifică suferința sau ca totul să fie atât de complicat?”...

Update 08.08: cred că este imposibil să văd altfel decât prin mine.. argumentul de azi.. lasagna nu miroase numai a lasagna.. are și miros de struguri și, deși este doar ceva galben-roșu într-un recipient metalic, eu am în minte mult verde, cer înnorat și culorile unor bucăți mici gresie..