In aproape fiecare vacanta mergem la bunicul meu. Locuieste intr-un sat infasurat de o padure si ipostaziat pe niste dealuri la 12 km de Tg. Jiu. Uneori as vrea sa mergem altundeva, sa vad locuri noi.. am descoperit insa ca imi place sa fac aceleasi lucruri, imi place rutina - ca atare, eu pe mine ma simt foarte suspecta.
Intalnirea cu locurile si oamenii de acolo este mereu alta si chiar ravasitoare. Anul acesta, in a 2a zi de Paste am aflat ca bunicul ne face la toata familia parastas de vii - m-a trezit intrebandu-ma daca am un pix bun sa scrie pomelnicul. Ca sa fiu foarte clara - mie mi se face o rezerva imemoriala de mancare pentru lumea de dincolo (!) Biserica este un fel de casa de asigurari cu cea mai lunga bataie din istorie. Ma gandesc cat de amuzant ar fi sa ii faci reclama... :))
In curtea Bisericii oamenii sunt absolut rigidizati de hainele lor de sarbatoare, unii fumeaza si fac dari de seama asupra vietiilor lor (,,Nu mai am vaci. Mai tin decat una"). Lav, nepotica unei doamne de care bunicul meu a devenit ,,apropiat":D si care locuiestre in acest sat, ma invata sa imi folosesc bluetooth-ul de la telefon si imi povesteste despre cum primul ei sarut s-a intamplat in cimitir. Mama tine sa puna lumanari unui fost coleg de scoala, mort calcat de un tractor pentru ca a pus pariu ca are curajul. Avea 28 de ani, singur la parinti si inginer intre timp... Mama imi reconfirma astfel ca nu suntem fiinte matematice...
Mereu imi pastrez sentimentul ca oamenii de acolo sunt luminosi si sinceri si directi. As putea trai o viata intrega numai cu ei.
Apoi sunt rudele si prietenii de altadata. In mod ciudat, rudele sunt cele mai insolite. Dupa o vreme intelegi insa de ce esti asa, de ce nu puteai fi nicidecum altfel... Anul acesta, o matusa incerca sa ma convinga ca ,,viata este un kk". Am pierdut firul logicii ei la un moment dat si nu am retinut decat concluziile, cum ca trebuie sa ma plimb, sa ma distrez si sa nu judec. Da, sa nu judec pe nimeni pentru ca nu mai am ce, pentru ca nu mai suntem oameni...
Si prietenii de altadata.. petrec atata timp ducandu-le dorul si cand ajung in sfarsit sa ii intalnesc mi se face si mai rau pentru ca nu mai avem timpul de altadata, pentru ca inteleg ca azi nu va mai fi niciodata..
Intalnirea cu locurile si oamenii de acolo este mereu alta si chiar ravasitoare. Anul acesta, in a 2a zi de Paste am aflat ca bunicul ne face la toata familia parastas de vii - m-a trezit intrebandu-ma daca am un pix bun sa scrie pomelnicul. Ca sa fiu foarte clara - mie mi se face o rezerva imemoriala de mancare pentru lumea de dincolo (!) Biserica este un fel de casa de asigurari cu cea mai lunga bataie din istorie. Ma gandesc cat de amuzant ar fi sa ii faci reclama... :))
In curtea Bisericii oamenii sunt absolut rigidizati de hainele lor de sarbatoare, unii fumeaza si fac dari de seama asupra vietiilor lor (,,Nu mai am vaci. Mai tin decat una"). Lav, nepotica unei doamne de care bunicul meu a devenit ,,apropiat":D si care locuiestre in acest sat, ma invata sa imi folosesc bluetooth-ul de la telefon si imi povesteste despre cum primul ei sarut s-a intamplat in cimitir. Mama tine sa puna lumanari unui fost coleg de scoala, mort calcat de un tractor pentru ca a pus pariu ca are curajul. Avea 28 de ani, singur la parinti si inginer intre timp... Mama imi reconfirma astfel ca nu suntem fiinte matematice...
Mereu imi pastrez sentimentul ca oamenii de acolo sunt luminosi si sinceri si directi. As putea trai o viata intrega numai cu ei.
Apoi sunt rudele si prietenii de altadata. In mod ciudat, rudele sunt cele mai insolite. Dupa o vreme intelegi insa de ce esti asa, de ce nu puteai fi nicidecum altfel... Anul acesta, o matusa incerca sa ma convinga ca ,,viata este un kk". Am pierdut firul logicii ei la un moment dat si nu am retinut decat concluziile, cum ca trebuie sa ma plimb, sa ma distrez si sa nu judec. Da, sa nu judec pe nimeni pentru ca nu mai am ce, pentru ca nu mai suntem oameni...
Si prietenii de altadata.. petrec atata timp ducandu-le dorul si cand ajung in sfarsit sa ii intalnesc mi se face si mai rau pentru ca nu mai avem timpul de altadata, pentru ca inteleg ca azi nu va mai fi niciodata..
3 comentarii:
ultimul paragraf ma intristeaza. am fost fericiti candva, nu-i asa?
Eu cred ca nu ne dorim ce trebuie.. ne dorim sa fim sanatosi si fericiti.. dar momentele acestea nu sunt niciodata suficiente si in fapt nu le simtim. Imi pare rau daca intristez - ce incerc sa fac aici este un exerciţiu de acceptare a realitatii si de a aprecierii ei cu totul, fara a imi mai dori ceva pe langa, fara proteste. Sentimentul acesta il traiesc de multe ori cand urmaresc productii aparent ,,triste", tragice. Am sa incerc sa imi periez stilul prapastios..:)
din ce am rasfoit pina acuma aici te pot simti cel mai mult. imi place
Trimiteți un comentariu