Poveşti fără eroi şi de ce happy-end-urile sunt superflue

Azi cred că cele mai schingiutoare discuţii care pot fi purtate vreodată sunt cele despre natura morală a oamenilor sau a unor fapte. Am descoperit asta pentru că avem în orar semestrul acesta un curs despre perspectivele etice asupra holocaustului şi terorismului. Discuţiile devin suficient de pasionante încât poziţiile devin puternic reflexive - adică, după o oră deja vorbim despre noi, despre vieţile noastre şi lăsăm în urmă toate atrocităţile..

Astfel, după analiza cătorva cazuri din istorie am ajuns la concluzia că soluţia morală pentru viaţa fiecăruia în anumite circumstanţe nu poate fi decât moartea (acceptată sau sinuciderea) sau nebunia. A spune că "nu am fost eu atunci" este doar o soluţie psihologică. La limită, toţi am putea deveni nebuni. Imaginea unei lumii de nebuni este absolut înfiorătoare. Într-o lume fără discernământ, ar trebui din nou inventată raţiunea. Noi, după atâţia ani de istorie în excluderea, poate numai aparentă, a nebuniei, nu cunoaştem încă decât raţiunea imperfectă, părtinitoare, perspectivistă. Viaţa în sine nu este morală, ci un şir lung de acte imorale în grade diferite. Nu ne rămâne decât să fim laşi, comozi, fără scrupule mimând astfel raţiunea în speranţa că la un moment dat vom fi capabili de mai mult, că vom deveni eroi propriei noastre poveşti.

Din tot spectrul de soluţii imorale, unele însă sunt mai puţin imorale decât celălalte sau, invers spus, mai aproape morale. Trebuie să existe mereu o altă cale mai bună..