Este prânz şi mănânc cu Cristi. Încearcă să îmi povestească despre piesa de teatru radiofonic pe care o ascultă azi.. Ciulinii Bărăganului, şi este uluit cum unii se omorau pentru un pumn de mălai.. Cristi, mai mult decât orice.. crede în extratereştrii. A şi văzut o navă extraterestră după o noapte albă prin cluburi de pe cea mai înaltă clădire din Drobeta şi acum simte vibraţiile, ştie că telefonul va suna înainte să sune.. cu iPhonele e ceva mai greu, dar tot se prinde... Ca atare, de la Ciulinii Bărăganului la faptul că cea mai apropiată civilizaţie extraterestră este la mai mult de 100 de ani lumină este un salt logic cât se poate de firesc pentru el. Dacă ar vedea extratereştrii că noi am descoperit deja bomba atomică, ne-ar mai invada încă o dată şi ne-ar arunca din nou în preistorie după el. De data aceasta sunt de acord cu el.. sigur sunt prea departe pentru că, dacă ei ar mai ştii de noi şi noi de ei .. , ei ar vrea ceva de la noi şi noi şi mai multe de la ei. Americanii n-ar mai avea acum minim 100 de baze militare în Germania, ci în Calea Lactee Oriental Apropiată de sub suveranitate arabă..
Nu pot însă să duc prea departe discuţia cu Cristi pentru că suntem prea diferiţi, fiecare începe să capete certitudinea că vede cai verzi pe pereţi şi fiecare se vede pe sine în fruntea cailor verzi. Efectiv mă simt ca un cal verde fosforescent-neon. Este prea nesigură incursiunea în mintea celuilalt.. Aşa că aduc vorba despre carnea de pui şi dezbatem vreo 10 minute până stabilim exact care este diferenţa între pulpele de pui şi pieptul de pui.. gustul, grăsimea.. şi pentru că nu este foarte clară diferenţa, încercăm să separăm prin argumente pertinente şi pe puii de la ţară atletişti de cei de la oraş, corporatişti. Şi încep să mă gândesc că mi-ar plăcea să îmi deschid un restaurant cu Cristi pentru că îmi place să mănânc cu el. I-aş spune la restaurant "totul este infinit şi nimic nu se depune" - aşa ca discuţiile noastre.. am putea discuta la infinit fără să ne oprim asupra unei concluzii comune..
După ce se termină programul, mă grăbesc către un mic cabinet. Îi povesc asistentei despre o mică prostioară pe care am făcut-o şi în semn de mare, afectată părere de rău se dă uşor cu capul de tejgheaua înaltă a pupitrului de la recepţie de câteva ori. Încep să am impresia că nu este de partea potrivită a tejghelei.. Da, ce pot să zic.. am efectul acesta asupra oamenilor.
Mai tărziu, este prea cald pentru a lua metroul, tramvaiul, autobuzul, orice.. aşa că merg la mallul din apropiere.. Locurile de genul acesta îmi provoacă iluzii periculoase.. viaţa nu este deloc aşa cum o expun ele ostentativ şi dezinvolt în vitrine. Îmi pierd răbdarea şi pentru a îmi recăpăta simţul realităţii merg la un film pentru că are potenţialul să-mi spună ceva mai mult despre ce trăiesc.
....
Apoi, am luat un autobuz la întâmplare, crezând că toate drumurile duc în Pantelimon, important e să fii pe direcţia care trebuie... Bineînţeles că peisajul a început să fie foarte nefamiliar până mi-am seama că sunt prin Tineretului. Majoritatea amintirilor din zonă sunt cam ciudate ca să nu zic foarte naşpa, dar unele atât de faine încât telefonul din geantă parcă devenea o bucaţică din mine şi începea să mănânce.. nu.. vorba cântecului.. dog days are over.. Şi deşi nu ating telefonul şi nici nu cobor la prima staţie, nu reuşesc să mă conving :) dog days are so not over.. numai că preferam să parcurg frântura de text a lui Agopian.. aşa aş vrea să trăiesc în mintea omului ăstuia ..
Ajunsă acasă m-am hotărât să fac un salt în gol şi să mănânc puţină tocăniţă trimisă de mama. De când mi-a spus la telefon că se grăbea şi l-a lăsat pe tata să supravegheze descântecul cepei.. am ştiut că ceva nu e în regulă... Şi în timp ce plimbam mâncarea prin farfurie, mi-am dat seama că sunt dintr-o familie în care fiecare face exact ce îl taie capul şi apoi ocazional fiecăruia i se reproşează că nu a ascultat de ceilalţi.. de dapt, pot extinde şi spune că trăiesc într-o lume în care fiecare face ce vrea şi ocazional i se reproşează că nu a făcut ce-i spuneau ceilalţi.. Poate chiar suntem un fel de specie de sclavi lăsaţi de izbelişte de nişte creaturi verzi într-un exces de extraterism. Acum ne străduim şi noi să dezvoltăm forma noastră specifică, de umanism.. deocamdată nu ştim ce culoare o să aibă, este cert însă că sunt şanse mici să iasă verde..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu