Trezirea din poveste

Vi s-a întâmplat să cunoaşteţi o persoană atât de faină încât să facă din relaţiile cu ceilalţi oameni cele mai penibile şi absurde eforturi ?! Este ca un semnal de avertizare că ai făcut prea multe compromisuri şi, din şirul lor interminabil, tu însăţi eşti cel mai mare dintre ele. Ai uitat să visezi, să speri, să iei atitudine.. pe scurt, ai uitat de tine şi te-ai dedublat în Regina cea Rea pe care o proiectezi asupra lumii şi o Albă-ca-Zapada un pic cam prostuţă, împăcată cu sine şi cu faptul că Regina este mai urâtă. Alba ca Zapada nu poate rămâne decât astfel pentru a putea supravieţui cu Eul intact conştiinţei care o vânează şi care până la urmă o lasă să îi scape sau Albă ca Zăpada scapă de ea...
Toţi ceilalţi par nişte pitici caraghioşi care trăiesc numai pentru a coborî metodic în mină şi nu mai e de mirare că tu ai dezvoltat OCD, te mai pasionează numai mâncarea şi simţi mereu că trebuie să faci curat...

Cred că ar trebui să ne supărăm mai des, să avem curajul să spunem ce gândim întotdeauna şi cu vehemenţă pentru că numai astfel am descoperi în final cele mai potrivite, loiale cuvinte... acele cele mai frumoase urâte cuvinte... Mi-e groază că am trăit totuşi ceva timp şi încă nu am găsit măcar un cuvânt potrivit, numai cuvinte frumoase, dar trădătoare, mincinoase. Fără să pot justifica, cuvintele potrivite mi se par să fii fost cel mai important lucru.

Zilele acestea încetez să mai cred în prietenie.. în afară de faptul că nu m-am lămurit exact ce presupune, prefer francheţea invidiei cu variaţiunea ei mai afectuoasă - admiraţia, şi coincidenţa bucuriilor, a durerilor sau a câtorva pahare de tequilla..

Ce se întâmplă după ce flăcăul înalt în aspiraţii te sărută, te muscă de braţ sau întârzie cu sfecla roşie pe buzele tale..? Îţi iei la revedere de la pitici şi apoi, Nimic.. - atât în poveste, cât şi în zona soluţiilor de existenţă. Eşti înscris mai târziu fără voia ta în filele altei poveşti, rămând cu nostalgia că ai reuşit cândva şi pentru puţin timp să stai pe marginea hârtiei, în marginea vieţii tale, cu picioarele în gol şi să atingi propriile vise.

O ciornă de anul trecut

Nu am mai scris pentru că refuz să cred că viaţa mea a devenit ceea ce este acum, că aceasta sunt eu.. nu vreau să mă înţelegeţi greşit - nu îmi este rău, dar experimentez o senzaţie profundă de înstrăinare încercând să fiu ceea ce ar "trebui" să fiu. Sunt atât de multe posilibităţi de a face prostii, rău şi atât de puţine să faci bine..

Am reuşit totuşi aseară în tramvai să mai citesc puţin Platon dar suficient cât să îmi recapăt cea mai concentrată bucurie :) Unele texte reprezintă, cel puţin pentru mine, răspunsul pentru dorinţe atât de profunde încât abia după ce au fost îndeplinite, îmi dau seama că au existat cu adevărat. Imediat apoi mă gândesc că dacă acele dorinţe sunt atât de fără tagadă, universale, că sigur există pentru toţi şi genul acesta de lecturi ar trebui să fie obligatoriu precum vaccinurile. În faza următoare mă calmez.. în fond, cărţile potrivite te găsesc ele atunci când ai nevoie, nu are rost să forţezi întâlnirea.

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am fost hotărâtă să dau la Litere, aşa că mi-am impus să citesc bibliografia de literatură universală a celor de la clasele de filologie. Nu am reuşit să o epuizez nici până acum şi nu îmi reproşez decât că atunci m-am străduit prea mult să citesc din ea. N-am reuşit, spre exemplu, să îmi înfăşor mintea în jurul Crimei şi pedepsei deloc.. daca aş fi putut să am o reacţie fizică pentru a reda efortul de a o înţelege, îmi imaginez că aş fi pierdut tot sângele curgându-mi de sub unghii. Am rămas însă cu fascinaţia pentru Sonia şi Dunia (în capul meu sunt ca un singur personaj) şi mi-e teamă că nu e ok. Sunt personaje care nu fac decât să îţi confirme tenebrele.. într-adevăr, te redau ţie, dar uneori aş fi vrut totuşi să păstrez iluzia că îmi pot evada.

Procesul lui Kafka este o cărţulie de 100 pagini, dar care mie mi-a luat vreo 2 luni să o citesc. L-am exasperat până şi pe tata cu insistenţa mea foarte chinuită încât probabil începuse să se teamă că m-a atins o formă de demenţă.. Cartea a rămas însă pentru mine oglinda perfectă a lumii şi timpului în care trăim. Este o carte atât de serioasă şi de alterantă cu gravitatea ei, încât pot spune că este singura carte pe care cei cărora le-am împrumutat-o au insistat să mi-o înapoieze..

Şi ultima formă de abuz reciproc pe care o pot numi acum s-a întâmplat în coperţile Unui veac de singurătate. Când am reuşit să o termin am fost furioasă o săptămână.. dacă o vedeam începeam vexată să pufăi ca o locomotivă cu aburi.. Pentru mine, cartea aceasta a fost o alăturare mult prea condesată de telenovele ca să aflii într-un sfârşit că de totul se alege praful, că ne întoarcem toţi de unde am venit.. Lumea aceea care se sfârşeşte în final este însă atât de frumos redată încât începi să crezi că Garcia Marguez ascunde cu siguranţă paradisul între urechi şi altul nu mai există.. Şi apoi totul eşuează în nimic.. cartea cred că este una din puţinele care are final, despre care poţi spune că este completă..

Sunt cărţile un bun? Pentru mine se împart în cărţi care te fac să vezi drama şi haosul şi fragilitatea lumii (cele "deştepte") şi cărţi care te fac să evadezi în imaginar şi să vrei să rămâi acolo (cele lucioase, provocatoare, care amuză..). Uneori îmi doresc să nu fi fost nevoie de nici unele dintre ele.. :)

Despre un alt tip de impotenţă

Azi am ajuns să mă întreb cum a fost totuşi posibil ca Iisus, Gandhi sau Kant să fie bărbaţi (?!)

Probabil că odată cu ei s-au epuizat variantele blânde ale istoriei şi acum nu mai avem la-ndemână decât variantele sălbatice.. şi aici îmi cer scuze că aduc injurii animalelor..
Ştiu că generalizez şi că ce spun nu este universal valabil sau că a judeca oamenii în funcţie de gen este o abordare stupidă şi sortită să nu spună de fapt nimic, însă ultimele zile doar asta au reuşit să îmi arate - bărbaţi isterici, care îşi pierd controlul, neelaganţi, fără principii gratuite.. şi nu, nu este vorba despre vreun şef.
De cealaltă parte a baricadei, probabil că si noi, genul feminin, suntem la fel, dar cel puţin unele dintre noi se străduiesc să rămână "misterioase".
În ceea ce mă priveşte, după cum se poate observa, nu este cazul.

Să nu mă pierd totuşi.

Aştept să se arate acele exemplare care nu vor recurge la un Darwin înţeles prost şi pe care nu l-au citit de fapt pentru a susţine în final orice tip de argument.. şi acei care sunt în stare să caute şi să găsească dincolo de plăceri, semnificaţii.

De fapt, îmi este groază că poate am să fiu închisă în perimetrul unor oameni care, prin felul lor de a fi, îmi răpesc speranţa de bine.. Bine care oricum nu se mai ştie dacă există sau dacă este pentru noi.

În fond, poate că aceasta este miza lor - să nu mai merităm nici măcar Apocalipsa şi să ne sfârşim cu toţii sufocaţi de lehamite.

A fi sau a nu fi

Aş vrea să îmi pot smulge muşchii şi desprinde coastele şi apoi să le strivesc pe toate bine pe un tocător cu ciocanul de şniţele până când toate grijile şi încordarea s-ar risipi inclusiv din trecut.
Aş desface apoi vertebră cu vertebră, le-aş scutura de măduvă chiar şi pe o mochetă aspră şi le-aş lăsa să se învăluie cu aerul sticlos.. şi aş avea un nou mine.. moale, fin şi strălucitor.
Dar nu pot fi numai mâini şi minte decât atunci când scriu şi, de asemenea, nu mă pot scutura mai bine de mine însămi altfel...

Pe de altă parte, în timp descopăr cu cea mai mare uimire cât de multe lucruri nu contează.. câte griji, tensiuni sau principii se sting în mine şi încetează oricum să mai existe.

E ca şi cum existenţa mea e în ciuda a tot ce a spus Descartes.. el se putea îndoi de orice, nu putea spune despre nimic că există cu adevărat, nu putea tăgaui însă că se îndoieşte şi prin aceasta îşi garanta existenţa. Mie îmi este clar că orice altceva există ... fantasticul este real, realul este fantastic.. toate sunt, numai mie nu îmi este clar că sunt pentru că celelalte lucruri dispar în minte fără să vreau.

Poate că acesta este de fapt problema.. nu vreau suficient.. si aici uneori intră şi că nu vreau suficient să nu vreau anumite lucruri.. Acum, nici după Nietzsche nu exist :)) prin urmare, pare foarte firesc să mă opresc aici:)

Mi-e dor de tine

Nu mai cred că în control şi raţiune.. sunt pulverizată de atâtea senzaţii în fiecare zi, iar efortul de a medita asupra lor, de a le înţelege, de a le dejuca sau de a le uita.. nu reprezintă decât efectul lor maxim.. totala lor luare în stăpânire. Viaţa nu este decât o convulsie la care nici un corp nu rezistă.

Mi-e teama că sunt prea tristă, deşi râd copios uneori, dar de la o vreme mai mult de una singură...

Când mă bucur, totul culminează cu gânduri despre cum este de fapt să iubeşti, despre cum dragostea este în sine singura formă de viaţă, fie ea fericită sau nu, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Alteori, gândurile sunt mai simple şi mai precise - iubirea este tot o senzaţie de atracţie pe o perioadă mai lungă sau basmic permanentizată ... este inversul unui solenoid - câmpul magnetic al celuilalt care provoacă în tine electricitate.. - şi uneori ţi-e teamă că eşti prea aproape, că ai să arzi fără să mai poţi fii stins, că ai să cazi cu cea mai mare greutate şi ai să striveşti totul, că, fără reţineri, tot binele dar şi tot răul din tine vor ieşi la iveală.

Schiţă pentru drum

Am visat că ieşeam din spital, iar pe foaia de externare nu era decât o schiţă pentru o cruce. Era de fapt un desen artistic în toată regula, o cruce superbă.. numai că nu era pusă la scară, nu avea cote şi nu putea fi construită. Umblam de colo-colo încercând să aflu cum să o fac... asemănarea sau Thales erau perfect inoperabile. Am reuşit să mă întâlnesc cu bunica mea.. rădea :) Nu o mai visasem demult.. şi apoi treceam pe lângă cortegiul unei alte înmormântări. Părea să fie o bătrână, dar eu nu vedeam în coşciug decât o sumedenie de băscuţe lucioase cu brânză înfăşurate în haine negre de pânză.

A sunat telefonul şi m-am trezit brusc.. în mai puţin de 30 de minute eram în tramvai şi mă gândeam dacă este posibil să cred în ceva... fără explicaţii, ca şi cum ceva ar fi fost pus în minte fără să ştiu..

Unii chiar cred în horoscop, alţii mai mult decât orice în cântatul rău-prevestitor al cucuvelei.. tata spre exemplu se jură că a auzit-o cântând fix înainte să îi ia carnetul :) .. Şi apoi sunt cei care cred în lucruri mai serioase... în Dumnezeu şi ştiinţe.. sau cei care pur şi simplu cred în ei..

Visul din care mă trezisem părea mai real decât bărbatul cu tricoul în dungi care susţinea nişte bucăţi de tablă şi care ţipa din spate că "Dumnezeu e şmecher" şi "Enoriaşele sunt de treabă" fără ca nimeni să întoarcă privirea sper el.. E fascinant să fii nebun, numai că nu poţi fii decât de unul singur din păcate..

Revenind la vis, deşi nu simt mirosuri şi sunete, am impresia că nicicând nu am fost mai lucidă, mintea mea ocupă parcă tot spaţiul şi nimic altceva decât visul nu este mai sugestiv. Dar acum mă trezisem, crucea părea simplu de făcut chiar dacă nu aveam cote sau scară.. nimic imposibil, orice cruce.. Dar de această parte a realităţii nu mai aveam schiţa. Era în definitiv o cruce monumentală, cam exagerată, dar totuşi cea mai frumoasă. De această parte a realităţii, forma şi detaliile ei erau imposibil de reprodus.

Am coborât din tramvai şi mi-am dat seama că trebuie să mă mulţumesc cu interpretarea simbolică. Trebuie să îmi fac eu crucea.. să găsesc ceva în care să cred până la capăt, iar acel ceva să poată spună istoria propriei mele existenţe.. altfel nu pot să trăiesc sau să mor.. practic se întâmplă oricum, fără ca eu să port grija acestor două evenimente, dar vreau să simt că sunt totuşi ale mele..

Despre un simţ mai ascuţit al libertăţii

Ieri m-am plimbat mult prin oraş, a fost atât de frumos încât seara mi-a luat ceva să-mi dau seama de ce anume aveam febră musculară :) În centru se vindeau peste tot bucheţele de levănţică şi mirosul ei uşor mentolat aproape mă speria pentru că plutea suficient de departe şi îmi lua ceva până îi vedeam sursa..

Pe Amzei am văzut cea mai frumoasă persoană de până acum. Nu pot să spun de ce era cea mai frumoasă, pur şi simplu am ştiut.. M-a surprins că am putut să simt asta despre o bătrână însă. Avea pielea transparentă, strălucitoare şi motolită asemenea unei foi de celofan desfăcută de pe o bucată de fagure.. Dar nu era totuşi vorba despre piele sau costumul bleumarin cu flori micuţe albe sau despre colţurile gurii asezate pentru a exprima cea mai îndreptăţită atitudine de condescendenţă sau despre privirea sa.., ci spiritul pe care îl emana - pur şi simplu era absolut distinsă şi vârsta sublinia acest lucru.

Am nimerit apoi la Anuala de Arhitectură de la Dalles.. am văzut atât de multe proiecte cu idei surprinzătoare încât aş putea spune despre fiecare că era perfect, frumos în totalitate pentru că era deştept..

Una peste alta, a fost o surpriză foarte plăcută să descopăr că pot să înţeleg sau să simt de una singură frumuseţea altfel decât cea în maniera tradiţională :)