Deși n-am mai scris de mult timp, am observat azi că sunt totuși câțiva vizitatori pe zi și am avut un mic moment de panică în care am văzut ceva mai bine decât de obicei vârful aiesbergului meu de iresponsabilitate.

Faptul că scriu acum aici este un alt gest iresponsabil.. ar trebui să citesc pentru un examen care are loc mâine. Am obosit însă să mai fac managementul dezastrelor și visez de o zi întreagă cu ochii deschiși la o lume în care timpul sunt eu. 

Este viața pe care o vrem, viața care ne trebuie ? Sau altfel spus.. ne face fericiți ceea ce credeam că ne va face ? Visul ei rămâne totuși cel mai euforic și totodată cel mai relaxant drog până una-alta.. 

Nu mai pot să mă refugiez aici. Îmi distrage atenția părul care îmi miroase a pâine prăjită, o bucățică de ciocolată dintre taste și toate lucrurile alunecă în pagina cu metoda Newton-Rapshon.. să mă arunc și eu așadar.

Eu văd lucrurile aşa cum aş vrea să fie.. nu cum sunt de fapt. Acesta este cel mai mare defect al meu. Azi mi-am dat seama că am făcut poate cea mai mare prostie din cauza asta si am devenit genul de om pe care îl urărsc fără circumstanţe atenuante.. fără drum de întoarce.. omul care nu se suportă pe sine.

Nu îmi folosesc raţiunea, experienţa.. pentru că sunt searbede.. eu prefer să visez, să îmi imaginez..pentru că într-o lume implacabil raţională, minunile nu se mai întâmplă.. şi încerc să trişez, să atrag cumva ce n-are cum să se întâmple... şi tot ce-am reuşit să creez este un mare dezastru. Şi doamne-dumnezeule.. prostiile din bună-credinţă sunt infinit mai mari decât cele cu rea-credinţă.. Mi-am pierdut răutatea.. răul.., răul trebuie să existe.. mă simt ca şi cum până şi diavolul m-a părăsit şi nu mai pot face nimic..

Ce faci când nu te mai placi pe tine? chiar dacă ceilalţi te plac mai mult decât atunci când tu în ochii tăi erai totuşi ceva mai mult şi ei te credeau mai puţin? Ce faci când totul pare o mare minciună?.. şi tu şi lumea...tu pentru că nu ai gândit şi acţionat raţional în spiritul lumii reale .. şi lumea care e mult prea complexă pentru a fi numai versiunea ta de ideal.. Ce faci când nu există nici măcăr promisiunea vreunui adevăr?

Politically correct

Mă gândesc de câteva zile să încep să scriu pe un blog sub anonimat, fără nici o reţinere.. despre ce gândesc de fapt, cadru cu cadru, furie cu furie, până la descrierea în detaliu a fiecărui pliu de la o cravată foarte mototolită... Nu am stabilit însă ce ar însemna acest lucru .. poate că nu am cu cine să vorbesc sincer până la ultimul cuvânt.. şi gândul acesta mă face să simt dintrodată gustul amar şi strâns al celor mai apropiate relaţii.. cu cât suntem mai asemănatori şi în rezonanţă, cu atât ne respingem, fără să vrem, mai puternic.. ca magneţii.. Nu.. iar am ajuns într-un punct neplanificat. Mai bine alunec în direcţia anonimatului şi revin la ideea de a scrie despre degete desfăcute văzute de foarte aproape şi despre cum îmi amintesc că se reflectă lumea pe suprafaţa cravatei mototolite ...

Deocamdată mă opresc aici.. mă stăpâneşte puternic sentimentul de vinovăţie că am deschis frigiderul după ce am fost la sală.. ceea ce este un lucru foarte bun cred (vinovăţia), alături de faptul că, mai nou, mi se umezesc uneori ochii când mănânc bomboane.. Şi încep să mă gândesc la infintele lucruri pe care nu le avem sau nu le putem avea.. orice combinaţie, orice număr de variabile.. rezultatul este mereu constant nesatisfăcător:)) Poate că tot succesul nu se poate măsura decât în felul în care alegi să ratezi..

darling stop confusing me with you wishfull thinking hopeful embraces.. [Bjork, Play dead]

Am văzut acum căteva seri cu Irina One Day după cartea cu acelaşi nume a lui David Nicholls ... şi mi-a adus aminte de momentele când aş fi vrut să spun te iubesc, dar cuvintele rămâneau prinse de buze şi de dinţi. Tot încercam apoi să le dezlipesc cu săruturi sau să le sparg cu zâmbete care nu mai erau de fapt ale mele.. Şi toate cuvintele nerostite rămâneau acolo şi deveneau atât de grele şi era din ce în ce mai greu să respir..

                                           

După o vreme, am ieşit din cercul unor astfel de gânduri, mi-am recăpătat stomacul şi am început din nou să mă întreb dacă poţi dezvolta o conştiinţă fără să fii iubit nebuneşte măcăr la un moment dat.. sau dacă poţi avea încredere într-un om care nu a înnebunit în felul acesta cândva. Întrebările mele şi-au conţinut mereu răspunsul, dar niciodată nu mi-am luat răgaz să le ticluiesc răspunsuri formale cu argumente pentru a justifica ce cred. Demersul mi se pare şi acum prea delicat şi pretenţios, dacă mă gândesc numai la nivelul definiţiilor.. şi ca ne mai fiind de actualitate având în vedere starea mea curentă de spirit, post conştiinţă, post îndrăgostire, când toate reperele nu sunt decât aminitiri şi este greu să te ţii de ele..

Ce am spus aici, acum .. este doar un intermezzo pentru versurile cântecului din titlu ce mă obsedază de ceva timp.. Bjork e genială.. nu credeţi?

I belong to here [...] a place called hate, the city of fear ... I play dead / it stops the hurting [...] It's sometimes just like sleeping / Curling up inside my privite tortures ..

Aşa cum spuneam în postarea anterioară, traversez o perioadă foarte fericită.. atât de fericită încât a reînceput să îmi fie teamă pentru viaţa mea sau să mă enerveze mult faptul că trebuie să mai şi dorm.

Am să mă întorc la somn.. nu aş ştii ce să spun mai întâi şi chiar dacă am două idei care se distanţează de celelalte:) ... fie n-aş putea acum să ascund bine în cuvinte ce aş vrea să spun (şi nu pot să spun..), fie n-aş putea să scot în lumina cuvintelor o experinţă greu de descris, dar absolut formidabilă - un concert al lui Stravinsky la care m-a invitat ieri Alina.. Mi-ar fi plăcut să punctez şi excursia mea de azi cu Ile la Tîrgovişte sau despre cum e să ai prieteni cu care să te cunoşti atât de bine încât să nu fie nevoie să vorbeşti şi să ne spunem totul numai prin felul în care respirăm acelaşi aer.. 

Am să mai adaug totuşi un paragraf, sigurul pe care l-aş mai scrie şi acum, din prima mea încercare, ce-i drept eşuată, de a scrie şi în altceva decât în paginile blogului: 

"Pentru mine Făt-Frumos este de fapt un Don Quijote, iar romanul cu acelaşi nume este, dincolo de toate, unul de dragoste.. Este eroul care are curajul să înnebunească în direcţia în care puţini reuşesc, cea a cavalerismului. În carte, autorul îl obligă să depună armele şi idealurile pentru a exersa psihologia inversă asupra cititorilor săi. Astfel, Don Quijoţi reali de data aceasta, nu livreşti.. ar trebui să se simtă îndatoraţi să urmeze tot ce este mai bun în ei, scoţând la iveală şi ce este mai bun în ceilalţi, chiar şi acolo unde tot binele nu rămâne decât o iluzie"

Vă îmbrăţişez .. :)

Ieri m-am înscris la un examen care va avea loc mâine.. nu am recitit mai nimic. Aseară sună Ile şi mă întreabă ce fac.. îi spun că beau un pahar de vin. Urmează o pauză scurtă şi cu un râs reţinut mă întreabă: "sărbătoreşti înscrierea?" Acum după un esspreso dublu cu suficient zahăr cât să-mi explodeze toate vasele de sânge, mi-e şi mai somn şi mi-e teamă că va trebui să inventez mâine sărbătoarea pentru picatul examenului

De fapt nu mi-e teamă de nimic.. sunt neînfricată. Iap

Traversez o perioadă în care sunt fericită indiferent ce se întâmplă şi nu e ok, adică nu e productiv deloc.. să nu mai vrei nimic altceva, să nu te zbaţi, să nu fii nemulţumită... sunt fericită şi încă nu s-a dus totul de râpă :))

Update 23.09.2011: am luat 9. acum pot să dorm şi să mă uit la multe filmeee...  multe multe multeee.. nu există atâtea filme câte aş putea să văd, dar mai întâi mergem la tenis ;;) este bun pentru spatele încordat chiar dacă stai în tribune:D

Cum să îţi pierzi sufletul sau despre amestecarea minţilor

Este luni şi, din nefericire, mă simt foarte obosită.. m-am plictist de cât de mult îmi vine chestia asta în minte sau sunt tentată să o spun. Aş vrea să fiu închisă într-o cameră fără uşi, numai cu ferestre... şi în care toţi pereţi şi obiectele de mobilă să fie îmbrăcate în perne şi cearceafuri.. şi nu în sensul camerelor din spitalele de nebuni :)

Recitesc o conversaţie purtată de curând şi mă suprinde câte lucruri îmi scapă pe moment, câte nu reuşesc să înţeleg.. 

Nu ştiu de unde am obsesia că toţi în jurul meu trebuie să fie ca nişte boabe de porumb şi că trebuie să explodeze în floricele pufoase datorită mie.. să îşi piardă firea, pe sine, să renunţe la ideile lor şi să treacă de cealaltă parte a lor, cea la care renunţă ori de câte ori aleg ceva.. 

"eu cred că a uita de tine înseamnă să uiţi şi de ce îţi place deja, de felul tău programat şi controlat de a fi, mă rog, să îţi pierzi mintea, în mod figurativ..."

"crede-mă că dacă vrei să mă faci să îmi pierd minţile, trebuie să îţi pierzi tu oarecum puţin sufletul"..

Mă opresc aici .. m-am lansat într-o speculaţie nerealistă, dar cumplit de amuzantă cu Ana, despre proaspăta ei invenţie.. the constant law of nastiness.. şi apoi este Cristi, o clătită cu ciocolată pe care trebuie să o îmbucătăţim şi, din nou, ceva muncă de lămurire din partea lui în ceea ce priveşte existenţa extratereştrilor. Acum explorăm argumentele de ordin istoric.. deocamdată n-am acoperit decât intervalul de la egipteni la Columb. Sunt convinsă că există:) .. adevărata întrebare care mă umple de spaimă este .. de ce suntem singuri ? De ce nu ieşim la cafea sau la clătite cu ei ? Ce este în neregulă cu noi ? Una peste alta mă bucur pentru Cristi că lucrăm la o firmă din domeniul ecologiei - aşa are ocazia să vadă suficient de multe chestii verzi toata ziua.. Şi aşa.. dintrodată mi se pare firesc că există toată perdeaua de artificialitate care foarte greu se ridică de pe lucruri, de pe ce mi se întâmplă, ca şi cum aş trăi în visul altcuiva şi numai uneori reuşesc să evadez în propriile mele vise.. :) şi îmi pierd sufletul încercând să înlocuiesc visul cuiva cu al meu...