Preţul corect

Munca este tămăduitoare mai ales atunci când vrei să uiţi de toate momentele nereuşite pentru care eşti atât de responsabil din ultima vreme sau că iar nu mai poţi vorbi... 3 ore pe drum, 11 ore de cufundat în scaun şi eşti ca nou ! Nici un hobby, nici şcoala nu au acest efect... pentru ele există dispoziţie sau nu, nu ţi-o poţi impune.

Lucrurile stau şi mai bine dacă şeful îţi spune că eşti o persoană specială şi că trebuie să ai grijă să îţi găseşti pe cineva care într-adevăr să te aprecieze... Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut pe vremea asta făcea mişto de mine cu invitaţii la Paris...

Cred că nu poate fi stabilită o valoare în sine a oamenilor, criteriile sunt mereu nepotrivite... Azi am înţeles că oamenii sunt valoroşi pentru mine în măsura în care mă lasă să fiu cum vreau, fie că ştiu exact sau am îndoieli...

... and death is not an option

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme.. şi ştiu că blogul acesta riscă să devină un blog despre "de ce nu mai scriu pe blog". Explicaţiile nu se termină pentru că sunt mereu altele.

Nu mi-e clar ce mai simt, aşa că probabil nu am să scriu despre asta, deşi aş vrea..

Se apropie premiera la Twilight - New Moon. Am căzut şi eu sub incidenţa fascinanţiei poveştilor cu vampiri şi am încercat să înţeleg de ce. Am citit un articol în New York Times despre asta dar nu m-am lămurit cu nimic. Mulţi urmăresc şi în acelaşi timp denunţă fenomenul, fără a înţelege exact care este explicaţia.

Am reuşit totuşi să mă luminez abia acum 2 săptămâni când s-a discutat în şcoală soarta lumii după ce Decartes s-a trezit privind adevărul altfel.. Adevărul nu mai stă în lucruri, ci în noi - noi suntem sistemul de referinţă. Nu e numai meritul lui Decartes... O serie de minţi au înaintat pe drumul adevărului la purtător şi nu în lume, aşa că după multiple mutaţii, oamenii nu puteau crede decât că sunt omniscienţi şi omnipotenţi - ei sunt sălaşul cunoaşterii. De aici explozia tehnicii se pare, dorinţa de a lua în stăpânire totul .. inclusiv moartea. Acum este evident cum vampirii au devenit atât de prietenoşi, cum te poţi îndrăgosti atât de uşor de unul, cum ai vrea şi tu să fii astfel.. nu contează că vei mânca pe alţii.. in fond, şi Cronos, zeul timpului îşi înghiţea lacom copiii..

Am devenit proprii noştri zei, iar a te însoţi cu ceilalţi e parcă din ce în ce mai greu. "Iubirea" este de-a dreptul imposibilă. M-am trezit întrebându-mă care mai este exact ordinea măcar în sufletul meu - îmi place cineva pentru că îmi doresc să mă placă sau îmi doresc să mă placă pentru că îmi place ? Care să fie propoziţia principală şi care să fie cea secundară ? .. Şi dincolo de toate acestea, mai există gândire fără instrumentul cauză-efect ?

Gândurile se destramă uşor, cuvintele sunt mereu atât de sărace că nu mai pot să vorbesc uneori.. şi nu aş vrea decât să îmi rup timpul într-un spectru cât mai amplu de atingeri, iar la capătul lor, al atingerilor şi al cuvintelor sărace, mă rog să nu descopăr că sunt un om rău sau, şi mai bine, vorba cântecului de mai jos, că "I'm a sun that doesn't burn hot.. I'm a word that nobody wants to say"

Da, este clar, nu am să ies din cercul aspiranţilor la o republică vampirică..

Prea mult strică, dar nu este niciodată suficient..

M-am trezit azi la bcu aştepând liftul lângă o tipă extrem de nerabdătoare - atât de nerăbdătoare încât a apăsat intenţionat tastele pentru ambele direcţii de deplasare (sus şi jos). Ajunge liftul, se stinge tasta pentru sus, semn că se deplasează în sus, se urcă singură în el pentru că eu voiam să merg jos şi ea apasă tasta pentru parter. Ca atare liftul nu începe să se deplaseze şi se deschid din nou uşile şi pentru cealaltă direcţie de deplasare. Cum era cu mainile pe tastele din lift, am lasat-o pe ea să apese exasperată din nou. Se uită, oftează la mine şi mă întreabă "eşti studentă?", îi răspund că da şi ea îmi spune "eu sunt la master". Îi spun că sunt şi eu de fapt studentă la un master şi ma pregăteam să o întreb ce anume studiază. Nu am apucat pentru că se uită la mine fumegând şi spune "nu prea cred!", apoi iese val-vârtej din lift. Eu am rămas siderată aproape uitând să ies.

Am înţeles acum aversiunea unor oameni pentru cei cu diplome. Faptul că depui un efort teribil pentru a cunoaşte şi faptul că depăşeşti anumite etape, din păcate nu te va putea face niciodată stăpânul întregii cunoaşteri. Ajuns mai aproape de genunchiul înşelător al broaştei decât cei de lângă tine, te expui şi riscului de a fi din ce în ce mai obtuz, mai sigur pe tine, mai vehement, crezi că ştii totul şi nici măcar nu îţi poţi imagina că tu ai mai putea greşi... problemele sunt întotdeauna la ceilalţi.

Încerc în fiecare zi să nu uit că ceilalți gândesc altfel decât mine, că modul lor de a vedea lucrurile este cel puţin la fel de valabil ca al meu şi că poate ar fi indicat să uit ce ştiu (toate adevărurile mele tari) pentru a îmi da voie să îi înțeleg. Bineînţeles că de multe ori uit..
Poate că în mare spunem toţi aceleaşi lucruri, simţim la fel, dar cu siguranță nu ne sincronizăm şi contextul joacă un rol atât de puternic încât semnificațiile pot fi cu totul altele... discursurile sunt mereu cel puţin duble. Încerc să văd lucrurile din perspectiva celorlalți şi eu să mă explic cât mai bine, să motivez ceea ce exprim, dar şi aici riscurile sunt mari. Cei care mă ascultă, cred că îi iau de stupizi cu atâtea explicaţii, că am un aer infatuat-didactic, iar cei care nu ascultă, înţeleg cel puţin cu totul altceva, de obicei ceva teribil sau îngrozitor.

Înţeleg astfel necesitatea unei soluţii cel puţin teoretică şi poate că de-a dreptul tristă a unui Dumnezeu care are o cunoaştere deplină şi neîmprăşiată de timp la care să ne raportăm şi să ne strângă astfel cu toate imperfecţiunile, animozităţile şi lipsurile laolaltă...

Şşş

Nu am mai scris demult pentru că nu am mai avut timp să gândesc fără un scop anume. Eu de fapt nu m-am mai vizitat de multa vreme... nu mai gândesc liber nici măcar atunci când călătoresc cu metroul. Mintea mea în momentele acelea este complet ocupată cu uimirea că nu reuşesc să mănânc un sandviş decât în 5 staţii când totuşi, la nevoia de hrană pe care o resimt, ar trebui doar să mă uit la sandviş şi să mi-l teleportez direct în sânge, în constituenţii lui de bază.

Dincolo de toată letargia sunt câteva gânduri asupra statutului de prieten. Este larg răspândită părerea cum că prietenii sunt cei cu care ai lucruri în comun. Numai că, după o vreme descoperi că prietenii sunt singuri oameni cu care sigur nu ai anumite lucruri în comun. Toată relaţia este blocată la barierele diferenţelor dintre noi. Nu îl mai poţi face să înţeleagă că greşeşte, nici el pe tine.. Totuşi, într-o perspectivă mai largă, în afara prietenilor, nu mai există bine sau greşit. Parcă afecţiunea, moneda de schimb în spaţiul relaţiilor cu un scop încă imprecis, te obligă la tot felul de judecăţi de valoare care nu se ştie pe cine limitează mai mult.. pe tine sau pe celălalt. Numai că odată cu limitarea vin şi o sumedenie de lucruri bune.. sentimentul de siguranţă, tot ceea ce acum eşti în sfârşit sigur că stăpâneşti..

Mă opresc aici. Am să încerc să fac un duş. Azi-noapte, după miezul ei (şi la propriu şi la figurat:) ) nu am reuşit pentru că am surprins 2 melci goi şi împestriţaţi în baie. Prin goi şi împestriţaţi ar trebui să se înţeleagă fără cochilii şi cu bulinuţe. Fară-ndoială ajunseseră la lenjeria intimă.. Nu îmi era clar ce voiau să facă, poate că numai o baie, dar erau prea drăgălaşi pentru a fi deranjaţi. În fine, acum este rândul meu.

Cu teamă despre fără ruperea cărnii de pe oase

În sfârşit o zi în care totul poate să mai aştepte... deşi viaţa capătă accente din ce în ce mai grave şi lucrurile sunt din ce în ce mai clare...

Nu mai sunt îndrăgostită şi mi-e teamă că nu am să mai pot scrie aici de fapt.. Efectul narcotic al atracţiei dispare de îndată ce închid portiera sau telefonul. Probabil că iubirea este cel mai mare lux pe care nu ştiu dacă am să mi-l pot permite vreodată. Sau nu este de fapt decât o idee suspendată vizibilă din ce în ce mai greu printre atâtea copii mai mult sau mai puţin fidele.

Mi-e dor de starea de îndrăgostire pentru că mi-e teamă că nu am să mai pot dispune de dăruirea ei care te contaminează cu totul, care să te deschide atât de mult lumii încât să te dizolve. Fără dăruire nu mai îmi rămâne decât să mimez bunul simţ. Îmi rămâne viaţă în limitele bunului simţ...

Ce voiam să spun de fapt - am revenit la domeniul vechi pentru blog pentru că am înţeles că cel nou creea dificultăţi celor care mă urmăreau. :) Alesesem iniţial să public numele complet pentru a mă obliga să scriu în aşa manieră încât să nu spun totuşi enormităţi şi să regret. Pe de altă parte simţeam că mă eliberez printr-un recurs la o aşa transparenţă. Mai apoi, numele meu de familie a devenit atât de redundant (nu spune nimic nou şi nici ceea ce scriu nu spune nimic despre el), încât m-am gândit că este un surplus ce se cade a fi eliminat...

Ţigani, discriminare şi Madonna

Oamenii care s-au dus la concertul Madonnei s-au dus să vadă un show, să o asculte cântând, NU să afle opiniile sale cu privire la discriminare şi cu atât mai puţin să primească lecţii. Nu i-a cerut nimeni asta, nici un plătitor de bilete pentru că Madonna nu este un specialist în drepturile omului sau probleme sociale. Dacă vrei să te instruieşti în sensul acesta, te duci la Universitate şi studiezi mai bine problema (a se citi dobândeşti câteva argumente şi înveţi cum să obţii şi tu câteva argumente originale filtrând propria ta experienţă de viaţă). Din câte am observat, Madonna nu a mers cu metroul, nu a umblat pe străzile Bucureştiului, nu i-a furat nimeni nimic când era în tramvai, nici măcar cablul TV aşa cum m-a onorat pe mine vecina mea mai brunetă de alături...

Există într-adevăr discriminarea rromilor. Mulţi dintre noi ştim cu siguranţă mai bine decât ea. Eu am învăţat într-o şcoală care a preluat elevii unei şcoli desfinţate dintr-un cartier ţigănesc. Toţi colegii mei nou-veniţi erau inteligenţi, cuminţi şi unii chiar aveau o sensiblilitate/melancolie exacerbată în raport cu noi, ceilalţi... Nimic dezgustător în ei, erau de-a dreptul admirabili. Am descoperit însă cât pot fi de dezgustători unii profesori, cât de urât se comportau cu ei şi cum erau nedreptăţiţi nişte copii care în fond nu aveau încă nici o vină... Atunci am experimentat şi faţa întunecată a şcolii ca sistem de socializare, de aglutinare pentru o societate pururea strâmbă în care suntem condamnaţi să acţionam instinctual şi să gândim numai când suntem la o bere...

Conceptul de toleranţă este doar o construcţie teoretică care cred că nu trece testul de utilitate al realităţii. Ce rost are că eu tolerez o anumită persoană dacă în fond nu îmi place, nu o cunosc, o ignor, nu mă uit în ochii ei când trec pe lângă ea, dacă nu o apreciez, dacă nu o îndrăgesc, dacă nu suntem prieteni ? S-ar putea spune că are un rost pentru că nu ne dăm în cap unul altuia, dar rostul ei nu este să ne facă viaţă mai bună... pur şi simplu nu are puterea asta miraculoasă... Este un concept la care mulţi se limitează şi nu reuşesc să vadă mai departe şi care nu cred că determină în mod automat deschiderea atât de necesară pentru a exista laolaltă cu adevărat.

Revenind la Madonna, cred că a manifestat genul de comportament şi ignoranţa care conduc tocmai la discriminare - "am auzit eu că voi aşa şi nu e bine... ", fără să trăiesc, fără să înţeleg exact ce se întâmplă.. Şi singurul ei argument este acela că la ei nu este aşa... Probabil dacă ştia mai bine reuşea să scrie un cântec despre asta, probabil dacă americanii ştiau mai bine, nu ne-am îndoi de ei în sensul acesta, probabil ea nu ar mai fi fost nevoită să spună ce a spus şi chiar ar fi funcţionat puterea exemplului...

Sunt mândră de cei care au huiduit-o pe Madonna !

Momentul meu Harry Potter

Cu Liviu am fost colegă de clasă în liceu. Este una din puţinele persoane pe care le consider imprevizibile - orice părere mi-aş forma despre el nu mai este valabilă mai apoi. Azi spre exemplu, Liviu nu mai părea blond, ci de-a dreptul roşcat. Ca să preiau idei din discuţiile din maşină de mai târziu, pentru această aparenţă era de vină lumina roşie de apus.. Cum eu tot meditam că Liviu poate e de fapt roşcat şi nu blond cum ştiam eu .. se uită la mine 2 secunde, aproape că zâmbeşte şi îmi spune că sunt murdară de pastă de dinţi pe obraz! Ce pot să spun.. mă trezisem de abia 30 de minute... Încerc să îmi caut oglinda şi îi spun că de obicei mă trezesc cu pastă de dinţi pe coate (of, da...- fac nişte confesiuni atât de tembele încât mă calific pentru propriul meu film de groază sau măcar pentru un spoof.. cred că eu în sinea mea sunt un spoof). Între timp, cu o mişcare super rapidă pe care nici nu am observat-o, Liviu desfăcuse oglinda de deasupra parbrizului şi eu îmi aduceam aminte de Aura care ieşea mereu din duş cu gelul transformat în spumă pe ea şi foarte hotărâtă de altfel... Atunci mi-am dat seama că o cabină de duş este fără-ndoială transcendentă...

Acum, serios vorbind .. am ajuns la concluzia sau mai bine spus la soluţia tatei... este nevoie de sacrificiu şi multă muncă pentru a face orice. Ca atare, în ultima vreme m-am izolat încercând să fac chestii nemaifăcute de mine până acum, să ma concentrez... nu ştiu dacă îmi este benefic. Mă trezesc uitându-mă insistent la fiecare om atunci când ies din casă, orice călătorie cu metroul este fabuloasă şi multe chestii au devenit de-a dreptul intimidante ... scările rulante, sandalele mele cu platformă conică, maşinile joase şi mai ales privirile celorlalţi.

Mă opresc aici, de când cu Campionatul Mondial de la Berlin am făcut o pasiune pentru Eurosport, deşi comentarii mai comico-stupide ca acolo nu am auzit niciodată ("Uite cum se aruncă în ştachetă - de parcă sunt drogaţi!") Pentru mine rămâne încă de nedescris trăirea provocată de anumite evenimente sportive. Aproape că vreau să mă duc să alerg prin parc.