Nu știam despre ce să scriu mai întâi ieri.. despre ora de aerobic nr. 2 - zumba, sau despre nevoia de .. hermeneutică în a cărei satisfacere văd eu soluția pentru world peace sau cel puțin pentru problemele cu care mă confrunt în ultima vreme ...

Deocamdată n-am să scriu despre nici una dintre acestea pentru că am dat peste o serie Blackwell care pune în relație cultura pop cu filosofia (South Park/X-men/True blood/Lost/Heroes/House/Watchmen/24 etc. and Philoshopy). Dacă așa ceva există deja.. eu nu știu pentru ce altceva mi-ar plăcea să trăiesc (am zis mi-ar plăcea, care nu are nici o legătură cu realitatea a ceea ce trăiesc) și să .. înfăptuiesc. Dar am să înving tristețea mea invidioasă și, după ce termin aici, mă mut cu ctrltab în nu-știu-care din pdfuri mai întăi ..

Ca să îmi înțelegeți entuziasmul, iată un mic citat din introducerea uneia din cărțile seriei (vă las pe voi să ghiciți din care carte a seriei, dar atenție, nu am menționat-o mai sus):

„The existentialist philosopher Albert Camus (1913 – 1960) once claimed that the only real philosophical question was whether or not to kill yourself in the face of an absurd world. The writer Tom Robbins thinks one can only answer this question with one even more basic: Are you able to love? For love, Robbins suggests, is the only thing that makes life worth living. Love allows us to see things we could never see without it. It shapes our perceptions of the world and enables us to be open to deep, meaningful experiences. It can change a humdrum little town in Washington into a world of wonder”

Prea simplu de ghicit, nu-i așa? :)

O zi obişnuită

Este prânz şi mănânc cu Cristi. Încearcă să îmi povestească despre piesa de teatru radiofonic pe care o ascultă azi.. Ciulinii Bărăganului, şi este uluit cum unii se omorau pentru un pumn de mălai.. Cristi, mai mult decât orice.. crede în extratereştrii. A şi văzut o navă extraterestră după o noapte albă prin cluburi de pe cea mai înaltă clădire din Drobeta şi acum simte vibraţiile, ştie că telefonul va suna înainte să sune.. cu iPhonele e ceva mai greu, dar tot se prinde... Ca atare, de la Ciulinii Bărăganului la faptul că cea mai apropiată civilizaţie extraterestră este la mai mult de 100 de ani lumină este un salt logic cât se poate de firesc pentru el. Dacă ar vedea extratereştrii că noi am descoperit deja bomba atomică, ne-ar mai invada încă o dată şi ne-ar arunca din nou în preistorie după el. De data aceasta sunt de acord cu el.. sigur sunt prea departe pentru că, dacă ei ar mai ştii de noi şi noi de ei .. , ei ar vrea ceva de la noi şi noi şi mai multe de la ei. Americanii n-ar mai avea acum minim 100 de baze militare în Germania, ci în Calea Lactee Oriental Apropiată de sub suveranitate arabă..

Nu pot însă să duc prea departe discuţia cu Cristi pentru că suntem prea diferiţi, fiecare începe să capete certitudinea că vede cai verzi pe pereţi şi fiecare se vede pe sine în fruntea cailor verzi. Efectiv mă simt ca un cal verde fosforescent-neon. Este prea nesigură incursiunea în mintea celuilalt.. Aşa că aduc vorba despre carnea de pui şi dezbatem vreo 10 minute până stabilim exact care este diferenţa între pulpele de pui şi pieptul de pui.. gustul, grăsimea.. şi pentru că nu este foarte clară diferenţa, încercăm să separăm prin argumente pertinente şi pe puii de la ţară atletişti de cei de la oraş, corporatişti. Şi încep să mă gândesc că mi-ar plăcea să îmi deschid un restaurant cu Cristi pentru că îmi place să mănânc cu el. I-aş spune la restaurant "totul este infinit şi nimic nu se depune" - aşa ca discuţiile noastre.. am putea discuta la infinit fără să ne oprim asupra unei concluzii comune..

După ce se termină programul, mă grăbesc către un mic cabinet. Îi povesc asistentei despre o mică prostioară pe care am făcut-o şi în semn de mare, afectată părere de rău se dă uşor cu capul de tejgheaua înaltă a pupitrului de la recepţie de câteva ori. Încep să am impresia că nu este de partea potrivită a tejghelei.. Da, ce pot să zic.. am efectul acesta asupra oamenilor.

Mai tărziu, este prea cald pentru a lua metroul, tramvaiul, autobuzul, orice.. aşa că merg la mallul din apropiere.. Locurile de genul acesta îmi provoacă iluzii periculoase.. viaţa nu este deloc aşa cum o expun ele ostentativ şi dezinvolt în vitrine. Îmi pierd răbdarea şi pentru a îmi recăpăta simţul realităţii merg la un film pentru că are potenţialul să-mi spună ceva mai mult despre ce trăiesc.

....

Apoi, am luat un autobuz la întâmplare, crezând că toate drumurile duc în Pantelimon, important e să fii pe direcţia care trebuie... Bineînţeles că peisajul a început să fie foarte nefamiliar până mi-am seama că sunt prin Tineretului. Majoritatea amintirilor din zonă sunt cam ciudate ca să nu zic foarte naşpa, dar unele atât de faine încât telefonul din geantă parcă devenea o bucaţică din mine şi începea să mănânce.. nu.. vorba cântecului.. dog days are over.. Şi deşi nu ating telefonul şi nici nu cobor la prima staţie, nu reuşesc să mă conving :) dog days are so not over.. numai că preferam să parcurg frântura de text a lui Agopian.. aşa aş vrea să trăiesc în mintea omului ăstuia ..

Ajunsă acasă m-am hotărât să fac un salt în gol şi să mănânc puţină tocăniţă trimisă de mama. De când mi-a spus la telefon că se grăbea şi l-a lăsat pe tata să supravegheze descântecul cepei.. am ştiut că ceva nu e în regulă... Şi în timp ce plimbam mâncarea prin farfurie, mi-am dat seama că sunt dintr-o familie în care fiecare face exact ce îl taie capul şi apoi ocazional fiecăruia i se reproşează că nu a ascultat de ceilalţi.. de dapt, pot extinde şi spune că trăiesc într-o lume în care fiecare face ce vrea şi ocazional i se reproşează că nu a făcut ce-i spuneau ceilalţi.. Poate chiar suntem un fel de specie de sclavi lăsaţi de izbelişte de nişte creaturi verzi într-un exces de extraterism. Acum ne străduim şi noi să dezvoltăm forma noastră specifică, de umanism.. deocamdată nu ştim ce culoare o să aibă, este cert însă că sunt şanse mici să iasă verde..

Buffy, spaima vampirilor

Azi am fost la aerobic pentru prima data de când eram preşcolar şi mergeam cu bunica la Amara.. Am băut mult Mountain Dew înainte - gest premergător firesc pentru cei care sunt pe cale să facă o nebunie de dimensiuni cosmice şi mintea lor funcţionează de fapt pe scheletul sloganurilor publicitare din cauza a prea mult uitat la televizor...
Am nimerit la un antrenament de Tae-bo azi - am spus că le iau pe toate la rând să văd ce mi se potriveşte.. De pe la jumătatea antrenamentului carnea a început să tremure pe mine şi încă 15 minute după. Îmi este cumplit de greaţă şi mă doare tot, inclusiv muşchii pleoapelor - probabil pentru că a trebuit să renunţ la ochelari şi pentru că, vrând-nevrând, antrenorul era genul de tip după care să îţi iasă ochii ca la melc.
Acum, pe culmile disperării pentru aspirină .. nu am nici o remuşcare că mâine nu mă duc la antrenament pentru că este premiera Harry Potter.

Pentru Y

Mi-e dor să scriu orice ce n-ar „trebui” să scriu ... numai că nu mai am inspirație; am alungat-o cu fiecare ”cu stimă”, cu fiecare „cu deosebită considerație”, cu fiecare căutare pe Google și cu fiecare efort de îmblânzire cu sălbăticie a vreunui fișier Excel sau Word..

Tot visez cu ochii deschiși că încep să scriu despre cei din jurul meu - bineînțeles că tot ce aș scrie ar fi nedrept pentru că multe ar rămâne nespuse, iar ce aș reuși să spun n-ar fi întocmai cum sunt ei de fapt.. Ceva s-ar rupe din fiecare și ar alerga în mintea mea fără ca ei să mai dețină de fapt controlul asupra .. lor. I-aș schilodi..

Tentația este însă mare și asta pentru că fie ai vrea să limitezi persoana respectivă la imaginea ta subcraniană și să o uiți repede, fie ... lipsește în varianta cu propriile terminațiunii nervoase și, pentru a nu pierde cea mai mare parte din sensurile cu care ai putea funcționa, îl altoieşti în crestăturile din mintea ta sau tu te altoieşti.. nu se mai ştie.

Pe de altă parte, a scrie nu mai îmi pare o soluţie foarte bună. Am ajuns aici din cauza diferenţei între modul intensiv de a gândi specific vorbirii şi cel extensiv specific scrierii pe care am încercat să le documentez cât de cât pentru dizertaţie.. Am rămas cu impresia că a scrie este ceva inferior chiar dacă acest fel de a gândi a generat spre salvarea lui ştiinţa şi filosofia în formele ei foarte sofisticate de azi.. dar câţi dintre noi le-ar împacheta pentru o arcă a lui Noe? Ce vreau să zic este că ele nu sunt totuşi esenţa noastră..

Apoi este experienţa recentă cu Y când grupurile de cuvinte pe care mi le adresa ajunseseră să înceapă şi să termine cu numele meu.. Ce text m-ar mai putea chema la fel? Cu ce fel de text aş putea chema asemenea..?

Fast forward

Am rămas închisă într-o cutie cu mult praf agățată în firele de sub birou. Nu mă mai arăt nici măcar pentru prieteni sau pentru ...

Încerc să mă desfac în bucăți aici de ceva vreme și să fac din asta ceva cu sens și pentru cel care ar putea sa citească. Aş vrea să am atât de multă putere de sugestie, încât, atunci când folosesc persoana întâi, să simtă că citește propriile sale gânduri sau altele vii să îi explodeze în minte ...

Dar nu reușesc să am această putere .. mi-am pierdut colții, mi-am tocit unghiile, iar carnea care creşte în locul lor este numai săpun sau, în zilele însorite, fără apă.., le spun excrescențelor "compromisuri".

Si cum nu poți pierde ceva fără a renunța și la contrariul său, am epuizat și răbdarea și odată cu ea mare parte din capacitatea de a înțelege sau pretenţia de a dobândi vreodată stil sau măcar coerenţă.
Zilele nu mai aduc nici măcar vreun gând searbăd și reducţionist pentru firimitura de lume pe care o văd. Azi am revenit doar la gândul că nu se cercetează crimele împotriva noastră, ci doar împotriva celorlați. Când să mai ai timp să fii pentru tine și victima și judecător și călău?! Când să mai iei o hotărâre ?!

Trezirea din poveste

Vi s-a întâmplat să cunoaşteţi o persoană atât de faină încât să facă din relaţiile cu ceilalţi oameni cele mai penibile şi absurde eforturi ?! Este ca un semnal de avertizare că ai făcut prea multe compromisuri şi, din şirul lor interminabil, tu însăţi eşti cel mai mare dintre ele. Ai uitat să visezi, să speri, să iei atitudine.. pe scurt, ai uitat de tine şi te-ai dedublat în Regina cea Rea pe care o proiectezi asupra lumii şi o Albă-ca-Zapada un pic cam prostuţă, împăcată cu sine şi cu faptul că Regina este mai urâtă. Alba ca Zapada nu poate rămâne decât astfel pentru a putea supravieţui cu Eul intact conştiinţei care o vânează şi care până la urmă o lasă să îi scape sau Albă ca Zăpada scapă de ea...
Toţi ceilalţi par nişte pitici caraghioşi care trăiesc numai pentru a coborî metodic în mină şi nu mai e de mirare că tu ai dezvoltat OCD, te mai pasionează numai mâncarea şi simţi mereu că trebuie să faci curat...

Cred că ar trebui să ne supărăm mai des, să avem curajul să spunem ce gândim întotdeauna şi cu vehemenţă pentru că numai astfel am descoperi în final cele mai potrivite, loiale cuvinte... acele cele mai frumoase urâte cuvinte... Mi-e groază că am trăit totuşi ceva timp şi încă nu am găsit măcar un cuvânt potrivit, numai cuvinte frumoase, dar trădătoare, mincinoase. Fără să pot justifica, cuvintele potrivite mi se par să fii fost cel mai important lucru.

Zilele acestea încetez să mai cred în prietenie.. în afară de faptul că nu m-am lămurit exact ce presupune, prefer francheţea invidiei cu variaţiunea ei mai afectuoasă - admiraţia, şi coincidenţa bucuriilor, a durerilor sau a câtorva pahare de tequilla..

Ce se întâmplă după ce flăcăul înalt în aspiraţii te sărută, te muscă de braţ sau întârzie cu sfecla roşie pe buzele tale..? Îţi iei la revedere de la pitici şi apoi, Nimic.. - atât în poveste, cât şi în zona soluţiilor de existenţă. Eşti înscris mai târziu fără voia ta în filele altei poveşti, rămând cu nostalgia că ai reuşit cândva şi pentru puţin timp să stai pe marginea hârtiei, în marginea vieţii tale, cu picioarele în gol şi să atingi propriile vise.

O ciornă de anul trecut

Nu am mai scris pentru că refuz să cred că viaţa mea a devenit ceea ce este acum, că aceasta sunt eu.. nu vreau să mă înţelegeţi greşit - nu îmi este rău, dar experimentez o senzaţie profundă de înstrăinare încercând să fiu ceea ce ar "trebui" să fiu. Sunt atât de multe posilibităţi de a face prostii, rău şi atât de puţine să faci bine..

Am reuşit totuşi aseară în tramvai să mai citesc puţin Platon dar suficient cât să îmi recapăt cea mai concentrată bucurie :) Unele texte reprezintă, cel puţin pentru mine, răspunsul pentru dorinţe atât de profunde încât abia după ce au fost îndeplinite, îmi dau seama că au existat cu adevărat. Imediat apoi mă gândesc că dacă acele dorinţe sunt atât de fără tagadă, universale, că sigur există pentru toţi şi genul acesta de lecturi ar trebui să fie obligatoriu precum vaccinurile. În faza următoare mă calmez.. în fond, cărţile potrivite te găsesc ele atunci când ai nevoie, nu are rost să forţezi întâlnirea.

Îmi aduc aminte că în liceu am avut o perioadă în care am fost hotărâtă să dau la Litere, aşa că mi-am impus să citesc bibliografia de literatură universală a celor de la clasele de filologie. Nu am reuşit să o epuizez nici până acum şi nu îmi reproşez decât că atunci m-am străduit prea mult să citesc din ea. N-am reuşit, spre exemplu, să îmi înfăşor mintea în jurul Crimei şi pedepsei deloc.. daca aş fi putut să am o reacţie fizică pentru a reda efortul de a o înţelege, îmi imaginez că aş fi pierdut tot sângele curgându-mi de sub unghii. Am rămas însă cu fascinaţia pentru Sonia şi Dunia (în capul meu sunt ca un singur personaj) şi mi-e teamă că nu e ok. Sunt personaje care nu fac decât să îţi confirme tenebrele.. într-adevăr, te redau ţie, dar uneori aş fi vrut totuşi să păstrez iluzia că îmi pot evada.

Procesul lui Kafka este o cărţulie de 100 pagini, dar care mie mi-a luat vreo 2 luni să o citesc. L-am exasperat până şi pe tata cu insistenţa mea foarte chinuită încât probabil începuse să se teamă că m-a atins o formă de demenţă.. Cartea a rămas însă pentru mine oglinda perfectă a lumii şi timpului în care trăim. Este o carte atât de serioasă şi de alterantă cu gravitatea ei, încât pot spune că este singura carte pe care cei cărora le-am împrumutat-o au insistat să mi-o înapoieze..

Şi ultima formă de abuz reciproc pe care o pot numi acum s-a întâmplat în coperţile Unui veac de singurătate. Când am reuşit să o termin am fost furioasă o săptămână.. dacă o vedeam începeam vexată să pufăi ca o locomotivă cu aburi.. Pentru mine, cartea aceasta a fost o alăturare mult prea condesată de telenovele ca să aflii într-un sfârşit că de totul se alege praful, că ne întoarcem toţi de unde am venit.. Lumea aceea care se sfârşeşte în final este însă atât de frumos redată încât începi să crezi că Garcia Marguez ascunde cu siguranţă paradisul între urechi şi altul nu mai există.. Şi apoi totul eşuează în nimic.. cartea cred că este una din puţinele care are final, despre care poţi spune că este completă..

Sunt cărţile un bun? Pentru mine se împart în cărţi care te fac să vezi drama şi haosul şi fragilitatea lumii (cele "deştepte") şi cărţi care te fac să evadezi în imaginar şi să vrei să rămâi acolo (cele lucioase, provocatoare, care amuză..). Uneori îmi doresc să nu fi fost nevoie de nici unele dintre ele.. :)