Scurt moment despre cum îi cunosc pe ceilalți

Oamenii nu se schimbă sau se schimbă numai în măsura în care trăsăturile lor devin din ce în ce mai îngroşate.. până când fiecare devine cea mai bună versiune a caricaturii proprii. Este foarte amuzant şi foarte trist în acelaşi timp.
Poate că de fapt ei nu sunt aşa … aceasta este numai condiţia nefericită a minții mele care simplifică, simplifică… Poate am o scuză - până acum nu s-a găsit o altă ipostază în care să încapă în mințile noastre şi calitățile şi defectele cuiva şi să putem trăi fericit cu ele...

Poveşti fără eroi şi de ce happy-end-urile sunt superflue

Azi cred că cele mai schingiutoare discuţii care pot fi purtate vreodată sunt cele despre natura morală a oamenilor sau a unor fapte. Am descoperit asta pentru că avem în orar semestrul acesta un curs despre perspectivele etice asupra holocaustului şi terorismului. Discuţiile devin suficient de pasionante încât poziţiile devin puternic reflexive - adică, după o oră deja vorbim despre noi, despre vieţile noastre şi lăsăm în urmă toate atrocităţile..

Astfel, după analiza cătorva cazuri din istorie am ajuns la concluzia că soluţia morală pentru viaţa fiecăruia în anumite circumstanţe nu poate fi decât moartea (acceptată sau sinuciderea) sau nebunia. A spune că "nu am fost eu atunci" este doar o soluţie psihologică. La limită, toţi am putea deveni nebuni. Imaginea unei lumii de nebuni este absolut înfiorătoare. Într-o lume fără discernământ, ar trebui din nou inventată raţiunea. Noi, după atâţia ani de istorie în excluderea, poate numai aparentă, a nebuniei, nu cunoaştem încă decât raţiunea imperfectă, părtinitoare, perspectivistă. Viaţa în sine nu este morală, ci un şir lung de acte imorale în grade diferite. Nu ne rămâne decât să fim laşi, comozi, fără scrupule mimând astfel raţiunea în speranţa că la un moment dat vom fi capabili de mai mult, că vom deveni eroi propriei noastre poveşti.

Din tot spectrul de soluţii imorale, unele însă sunt mai puţin imorale decât celălalte sau, invers spus, mai aproape morale. Trebuie să existe mereu o altă cale mai bună..

Despre cum reuşesc mai mult sau mai puţin să respir

Am nasul ca o pătlăgică şi îmi este imposibil să mai înţeleg ce citesc.

Mi-am adus aminte acum câteva zile de o serie de împrejurări în care încercam să îmi inspir cunoştinţele către filosofie:) Acum că m-am mai apropiat şi eu un pic mai mult mi se pare un domeniu atât de vast şi atât de specializat încât demersul meu pare ilar. Am reuşit să înţeleg şi de ce unii nu îmi împărtăşesc entuziasmul.. Rezultatele unui demers filosofic le ştim cu toţii deja. Se insinuează în existenţa noastră fară să ştim exact în ce împrejurări. Mai mult decât atât, rezultatul în filosofie contează prea puţin, important este firul găndirii obţinerii lui.. Nu trebuie neapărat să ştii toate intimităţile şi istoria cunoaşterii din spatele cuptorului cu microunde pentru a ştii să umblii cu el. Dar totuşi, după filosofie, fiecare ar trebui să ne facem un cuptor cât mai original, cât mai năstruşnic ... se pare că nimic nu poate fi mai creativ!:)

Am să revin de îndată ce îmi voi mai putea desprinde mâinile de pe cutia cu şerveţele.

Explicaţie pentru Liviu

Acum câteva zile, Liviu mi-a lăsat un comentariu. Cum răspunsul era unul prea lung pentru a fi încapsulat sub formă de comentariu, am să mă desfăşor aici. Liviu observa că nu îmi trăiesc viaţa pentru că vorbesc prea mult despre ea :) şi voia să înţeleagă ce am vrut să spun prin post-ul ,,Nimeni nu răde pentru că este fericit".

Încep prin a spune că are dreptate, numai că eu înţeleg altceva prin faptul că nu îmi trăiesc viaţa. Ce înţeleg exact prin aceasta este şi premisa de la care am plecat atunci când am postat rândurile respective: omul este situat opozitiv în lume. Adică există lumea şi fiecare dintre noi în afara ei. Cunoaştem lumea mijlocit prin intermediul simţurilor, al reprezentărilor etc. Marea dramă a cunoaşterii mijlocite nu este simţul sau mintea (care mai de care mai înşelătoare), ci faptul că nu putem să cunoaştem totul, fără rest - mereu ne va scăpa ceva . Această desituare prin reprezentări în afara lumii/a celuilalt/ a vieţii, poate fi numită, un pic plastic forţat poate, moarte.

Moartea noastră fizică (înţelesul obişnuit) reprezintă sfârşitul acestor desituări - de aici ideea că moartea poate fi viaţă.

Acum să revin la sensul pe care l-am atribuit iniţial. Cei care înţeleg că viaţa este o formă de desituare şi că legătura cu lumea este mereu precară, să spunem, sunt în fond şi în permanenţă trişti, melancolici, singuri, simt că lipseşte ceva. Nimeni dintre aceştia nu stă prea mult însă.. cum avem totuşi aceste simţuri şi mintea şi reprezentările sperăm să facem ceva cu ele. Trebuie să ne ajute cu ceva în a cunoaşte, în a trăi . Şi astfel, vrem să stabilim cât mai multe punţi de legătură cu lumea, cu ceilalţi; toţi vrem să cunoaştem cât mai mult..

Acum ce înseamnă râsul:) În acestă muncă interminabilă şi teribilă declanşată de tristeţea fără margini cum că am fi de fapt nişte zombii, obosim uneori. Obosim când ne dăm seama că legătura este mai precară decât ne imaginam, când ratăm să întelegem sau să fim înţeleşi, obosim când ne dăm seama că trăim vieţi paralele, că nu poţi nici măcar cunoaşte în întregime mintea celui pe care îl/o iubeşti şi cu care credeai că rezonezi etc. Şi ce mai poţi face acum altceva decât să râzi de tine însuţi, de condiţia ta şi să îţi aduci aminte de ce trebuie să continui (să păstrezi şi să dezvolţi legătura cu lumea/viaţa). Râsul este odihnă, un fel de regulator pentru prea multă tristeţe, pentru tristeţea fără speranţă, pentru o moarte care nu mai ştii dacă se poate stinge în viaţă. Ţin să întăresc că aici nu este vorba despre viaţă şi moarte drept condiţii de existenţă fizică, ci ca stări de cunoaştere.

Sper că am reuşit să ma fac înţeleasă.

Liviu, poţi să nu fii de acord cu mine sau să nu vezi rostul. Mă gândesc totuşi că din moment ce mai arunci câte un ochii din când în când aici este pentru că descoperi despre cum nu vrei să fii sau să înţelegi lucrurile:) Şi asta poate fi foarte folositor... este mereu mai simplu să depistezi ,,aşa nu" decât ,,aşa da".

Să gândesc ,,prea mult" sau în felul acesta şi să ,,vorbesc despre" înseamnă de fapt să reuşesc să trăiesc. A mă întreba despre modul în care cunoaştem sau trăim simt că face loc pentru crearea unor noi posibilităţi de a înţelege şi implicit de a trăi (chiar dacă asta înseamnă numai crearea unor noi reprezentări neîntreg revelatoare ca şi cele de mai înainte). Acest fapt este pentru mine aşa cum este schiatul pentru tine să spunem. Nu consider că mă pricep dar rămâne totuşi chestia care îmi place cel mai mult.

Elogiul egoismului

Doamne Dumnezeule.. ce este cu unii oameni, bărbaţi în special... !? sau cu mine că sunt aşa de uşor de scos din minţi ... sunt atât de nervoasă încât, pentru prima oară în viaţa mea, aş fi vrut să bat un câine... Nu am făcut-o. Dincolo de faptul că nu aş fi în stare, m-am speriat de mine :((

"Să rămânem prieteni" este cea mai penibilă propoziţie pe care am folosit-o vreodată şi care, îndrăznesc să spun, SE poate folosi vreodată.. De parcă a fi prieten cu cineva este mai puţin sau mai comod sau implică mai puţină dăruire sau admiraţie.. ca orice altceva - ca un job, ca o intimitate, ca viaţa în general.. cere totul şi nu poţi să dai şi nici nu ai să primeşti... nu îmi pot permite prieteni. Ce dacă îşi pot aduce aminte altfel viaţa mea decât pot eu singură ?!

Este atât de complicat să îmi fac griji pentru probleme altcuiva. De abia acum mi-am dat seama că o comoditate însingurată a problemelor mele este mai puţin sfâşietoare.. Abia acum o înţeleg pe mama când spunea "sacrificii".. Nici după mai multe vieţi la rând nu aş putea fi ca ea - aşa.. să mai poţi da, chiar dacă ceilalţi nu încetează să pretindă..

Tik tok

De fiecare dată când mă gândesc că trebuie să ajung acasa sau că este foarte important ce am mâine de făcut, înseamnă că nu mă distrez.. suficient de mult:P

Există 2 feluri de a trăi, ambele perfect valabile. Unul calculat, celebral, cu faţa către ziua de mâine şi cu vederea slăbită de miopia viselor; celălalt fel este îndreptat către azi, acum, este exuberant şi fără rezerve. Şi pentru acesta din urmă trebuie să fii pe jumătate orb pentru a putea rata evidenţa că de fapt nu trăim într-o lume perfectă în care nu mai este nimic de făcut decât să petrecem.

Eu nu mi-am găsit locul, aşa cum probabil ştiu mai toţi care mă cunosc, şi asta pentru că încă mai pendulez între cele două feluri de a vedea lucrurile. Numai că atunci când îmbrăţişez zilele fără rezerve:) nu mai este nevoie să descriu mai departe pentru o face prea bine KESHA.. Atenţie la versuri :) My clubbing friends, here I come !

Iubirea ca memorie

Nu am mai intrat pe blogger/internet de mai bine de 2 săptămâni. În parte pentru că am fost la bunicul meu de Crăciun (laptopul era prea greu şi complet nefolositor acolo) şi pentru că în Bucureşti m-am mutat într-o mansardă. Dacă este să fiu scrupuloasă, Zuzi stă la mansardă, eu stau în pod şi nici un provider serios de internet şi tv nu cablează încă guguştiucii din zona de unde stau. Poate la primăvară:-) Până una-alta, scriu acum din ultimul bastion al fiecăruia dintre noi în parte - acasă de la mama şi de la tata.
Mulţumesc că aţi revenit pe această pagină şi pentru toate comentariile - sunt mereu bucuroasă să le primesc.

Tot acum câteva săptămâni am citit un articol cu ştirea că în Italia, o româncă, prostituată se pare, a fost înjunghiată de mai multe ori şi lăsată să agonizeze pe marginea drumului. Înainte de a chema pe cineva să o ajute, şi-a sunat iubitul din România de 10 (!) ori, care nu i-a răspuns. Este oarecum trist că o astfel de ştire a fost politizată şi transformată într-un titlu de glorie pentru organizaţia PD-L din Italia care s-a ocupat de transferul trupului în România (prea scump fără eforturile lor economice), DAR probabil că altfel nu am fi aflat pe cine a sunat, de câte ori şi dacă i-a răspuns, şi acestea sunt foarte importante pentru ce aş vrea să spun mai departe.

Aşadar, nu mai contează şirul lung de săruturi sau mângâieri risipite - ele nu te pot obliga în sufletul tău la nimic; probabil că funcţionează numai invers.

Această concluzie pentru mine are importanţă vitală şi nu exagerez. M-am trezit visându-mi viaţa până la capăt de atâtea ori după cele mai neînsemnate gesturi. Am irosit atâta timp încercând să fac lucrurile să meargă forţată de ele. Ştiam că nu este bine, dar îmi lipseau argumentele pentru a gândi şi mai apoi simţi altfel pentru că infatuarea sau iubirea sunt în cea mai mare parte alimentate intelectual...

Mi-e teamă că există mai degrabă iubire în muzică, sms-uri, ştiri, cărţi, filme, poze sau bloguri decât în gândurile curente. Poate că este atât de puţină încât trebuie punctată de fiecare dată când sclipeşte firav. Iubirea are mereu nevoie de un suport şi se retrage oricum mai apoi din el. Noi probabil că suntem numai handicapul, infirmitatea ei:)