Ieri m-am înscris la un examen care va avea loc mâine.. nu am recitit mai nimic. Aseară sună Ile şi mă întreabă ce fac.. îi spun că beau un pahar de vin. Urmează o pauză scurtă şi cu un râs reţinut mă întreabă: "sărbătoreşti înscrierea?" Acum după un esspreso dublu cu suficient zahăr cât să-mi explodeze toate vasele de sânge, mi-e şi mai somn şi mi-e teamă că va trebui să inventez mâine sărbătoarea pentru picatul examenului

De fapt nu mi-e teamă de nimic.. sunt neînfricată. Iap

Traversez o perioadă în care sunt fericită indiferent ce se întâmplă şi nu e ok, adică nu e productiv deloc.. să nu mai vrei nimic altceva, să nu te zbaţi, să nu fii nemulţumită... sunt fericită şi încă nu s-a dus totul de râpă :))

Update 23.09.2011: am luat 9. acum pot să dorm şi să mă uit la multe filmeee...  multe multe multeee.. nu există atâtea filme câte aş putea să văd, dar mai întâi mergem la tenis ;;) este bun pentru spatele încordat chiar dacă stai în tribune:D

Cum să îţi pierzi sufletul sau despre amestecarea minţilor

Este luni şi, din nefericire, mă simt foarte obosită.. m-am plictist de cât de mult îmi vine chestia asta în minte sau sunt tentată să o spun. Aş vrea să fiu închisă într-o cameră fără uşi, numai cu ferestre... şi în care toţi pereţi şi obiectele de mobilă să fie îmbrăcate în perne şi cearceafuri.. şi nu în sensul camerelor din spitalele de nebuni :)

Recitesc o conversaţie purtată de curând şi mă suprinde câte lucruri îmi scapă pe moment, câte nu reuşesc să înţeleg.. 

Nu ştiu de unde am obsesia că toţi în jurul meu trebuie să fie ca nişte boabe de porumb şi că trebuie să explodeze în floricele pufoase datorită mie.. să îşi piardă firea, pe sine, să renunţe la ideile lor şi să treacă de cealaltă parte a lor, cea la care renunţă ori de câte ori aleg ceva.. 

"eu cred că a uita de tine înseamnă să uiţi şi de ce îţi place deja, de felul tău programat şi controlat de a fi, mă rog, să îţi pierzi mintea, în mod figurativ..."

"crede-mă că dacă vrei să mă faci să îmi pierd minţile, trebuie să îţi pierzi tu oarecum puţin sufletul"..

Mă opresc aici .. m-am lansat într-o speculaţie nerealistă, dar cumplit de amuzantă cu Ana, despre proaspăta ei invenţie.. the constant law of nastiness.. şi apoi este Cristi, o clătită cu ciocolată pe care trebuie să o îmbucătăţim şi, din nou, ceva muncă de lămurire din partea lui în ceea ce priveşte existenţa extratereştrilor. Acum explorăm argumentele de ordin istoric.. deocamdată n-am acoperit decât intervalul de la egipteni la Columb. Sunt convinsă că există:) .. adevărata întrebare care mă umple de spaimă este .. de ce suntem singuri ? De ce nu ieşim la cafea sau la clătite cu ei ? Ce este în neregulă cu noi ? Una peste alta mă bucur pentru Cristi că lucrăm la o firmă din domeniul ecologiei - aşa are ocazia să vadă suficient de multe chestii verzi toata ziua.. Şi aşa.. dintrodată mi se pare firesc că există toată perdeaua de artificialitate care foarte greu se ridică de pe lucruri, de pe ce mi se întâmplă, ca şi cum aş trăi în visul altcuiva şi numai uneori reuşesc să evadez în propriile mele vise.. :) şi îmi pierd sufletul încercând să înlocuiesc visul cuiva cu al meu...

Daniel Cîrmaciu

fug de la birou să o recuperez pe mami din spital și să o aduc acasă. este cât de cât ok. nu știu exact ce i-au pus în perfuzie că nu ne mai putem înțelege cu ea să stea locului și ține să facă mâncare pentru toate lumile.. (în mintea mamei eu și miha suntem două lumi parelele...).

ile nu răspunde la telefon și simt că eu și ultimul om de pe pământ suntem același lucru... eu și ile nu suntem prietene funcționale. ile e ceva din ce ar fi trebuit să fie viața mea, iar relația nostră este ilustrarea lirică a modului condițional-optativ să zicem..

în ciuda tuturor chestiilor nașpa din această săptămână, mă gândesc să ies.. foștii colegi de la construcții se întâlnesc pe o terasă în centru și mă gândesc să merg până la urmă și fără ile.. cum am stabilit că oricum nimic nu mai contează, încerc să uit pentru totdeauna că eu din punct de vedere al construcțiilor nu am înfăptuit mai nimic... n-am un destin de poveste, gen adamclisi sau cernavodă sau măcar chirpici..
marius ne povestește că mâine se însoară, la biserică. milo spune ceva și starea de bine pe care o induce mă face să mă gândesc că ar fi trebuit să fie crainic la radio. dani.. the eternal prince :) pleacă prea repede pentru a prinde trenul către caraș severin. apoi este dumi.. cum spun englezii, a very loving and loveable creature, pasionat de genul fantasy... încercăm să dezbatem lord of the rings, harry potter, a song of fire and ice .. the imp, cersei.. eu încerc să spun că în a song of fire and ice este despre cum defectele fiecăruia devin principalele calități (și toate virtuțiile sunt puncte slabe..., fatalismul vieții adică), că toată seria harry potter este despre voldemort, nu despre harry potter și că acolo se exorcizează visele noastre, nu fricile, că de fapt nimic nu este și nu poate fi magic.. ci doar simplu omenesc.
rox - de mâine ar putea conduce lumea fără probleme.. . în lau, am simțit că pot să văd din nou:). diana e dovada vie că nu trebuie decât să fii tu și totul este perfect (ea e un fel de lady gaga mai faină decât lady gaga în persoană...). apoi, bogdan „pitic”, proaspăt repatriat de la rădăuți cum îi place să spună.. ce va face, probabil, posibile muuuulte nopți albe prin cluburi de acum încolo.. chear, pe care îmi place să îl supăr, dar nu reușesc niciodată.. a propos... ați simțit vreodată că trebuie neapărat să enervați o persoană și să fii furios pe tine că numai așa ești în stare să te bagi în seama? de aceea trebuia să fiu cu ile.. să nu spun tâmpenii..

răzvan mă întreabă de tipul din regie... dacă mai păstrez legătura cu el. încerc pentru început să mă fac că nu înțeleg.. apoi spun că nu am băut destulă bere pentru asta.. apoi spun că îl chema mihnea... ei îmi confirmă că așa îl chema.. mihnea.. și odată pronunțat numele lui, iar nu mă pot opri din a spune alte chestii pe care am să le regret.. dar lui răzvan îi plăcea de fapt și parcă ce spun eu nu face decât să îi confirme opinia.. mă dau bătută și recunosc că mihnea stă pentru tot ce este în neregulă cu mine.

ca o paranteză.. noroc că am acest blog ca să îmi aduc aminte de când nu mai suntem împreună (urăsc expresia asta, dar alta mai bună nu găsesc acum). am început să scriu aici pentru că nu mai puteam vorbi cu el.. poate că blogul ar fi trebuit să se subintituleze „scrisori pentru mihnea”.. dar nu e ca și cum le-ar citi vreodată...

să revin. plec către control fără să conving pe cineva să vină cu mine.. mă gândesc că sigur acolo îi voi găsi pe ceilalți colegi.. și poate și pe mihnea. îi scriu exact 3 litere într-un sms și îmi răspunde „vamă” :) încerc să vorbesc la telefon cu el până ajung în club, dar nu reușesc decât să mă enervez... pentru a infinita oară îmi spun că nu trebuie să mai vorbesc cu el niciodată și de nimic nu sunt mai sigură pe lumea asta.
dincolo de tipul de argument „nu are rost”, care niciodată nu funcționează pentru mine, mihnea nu poate rămâne decât ce mi-am dorit cel mai mult și nu am putut obține. a păstra o formă sau alta de contact este ca și cum a ajunge mereu la aceeași concluzie distrugătoare.. că nu am nimic. și cu tot ce am scris acum, aici, dacă viața mea ar depinde de a nu mai intra niciodată în contact cu el, nu cred că aș fi în stare să am o viață lungă.. nu există un scop pentru satelismul meu, este doar o bucată prea mare de memorie, fără de care nu știu cum să funcționez..

intru în club cu gândul că sunt jalnică. în sfârșit, deși nu sună bine, gândul acesta mă motivează mereu cel mai mult să fac ceva, să nu mai spun orice, oricum...
este multă lume.. mulți danseză și mi se par nefirești așa agitându-se.. hotărăsc să sprijin o vreme un perete și să ascult muzica.. pe vremuri era mai faină, dar e ok si acum.

titlul acestui post vine și se prezintă. un fost coleg de facultate m-a pus în legătură cu daniel:) în iarnă când luasem hotărărea să termin construcțiile odată... am vorbit la telefon și de câteva ori pe mess și nimic mai mult, n-aveam nici cea mai mică idee cum arată. acum că stau mai bine să mă gândesc am zis că poate ne vedem odată în control:) și iată-ne întâmplător.. acum era prea mult zgomot, de-abia puteam să mai gândesc, dar altminterea să mai și vorbesc.. îmi spunea că îmi citește blogul, pe lângă alte prostii :)) deci blogul meu este o prostie :)) a încercat apoi să îmi explice că și ziarele intră la categoria prostii, deci nu „prostii” în sensul de bază.. speram că o să fie copleșit de vină și o să spună că de fapt îi place blogul meu.. dar nu s-a întâmplat asta :)) eu și orgoliul meu neconsolat..
în schimb, a început să mă întrebe de cristi:) pe care l-am menționat în ultimele 2 posturi (colegul meu de serviciu).. și de ile, prietenă și cu adi, fostul lui coleg de facultate...
ca și cum daniel ar fi fost numai o plăsmuire în mintea mea, îl corectez spunându-i că de fapt e adi2. se prinde rapid că asta presupune existența unui adi1 pentru ordinea firească a lucrurilor.. și eu fug cu privirea pe peretele cu listele de băuturi și cu mintea de gândul că ile are din nou tot dreptul să mă strângă de gât și eu să nu mă zbat o secundă..

un martini dublu și dansez poate mai caraghios decât toți cei de care vă spuneam înainte.. este totuși cazul să plec și ies cu gândul că merg acasă să scriu despre faptul că haosul pe care îl trăiesc (și îl numesc astfel pentru că nu îl pot înțelege altfel) știe mai mult despre tehnica literară, momentul subiectului și regie decât orice pământean cu sau fără talent, dovadă tot cocktailul și contrastul de senzații pe parcursul unei seri sau felul în care l-am cunoscut personal pe daniel...
din același motiv, acest post nu are o structură deosebit de elaborată și poartă numele lui complet (ca marcă pentru lucrurile faine care se întâmplă dincolo de ce îți poți imagina și încerca să urzești ...).

culmea, trebuie să mărturisesc că nu pot ține pasul să scriu așa, cu un număr infinit de chei și detalii asemenea haosului predeterminat.. pierd poate esența și sentimentul că particip cu toată ființa mea și devine foooarte obositor. promit să nu mai fac niciodată..

Angelli. Lichior de afine.

mai mult de 300 ml de lichior de afine și sparg semințe cu hamsterul.. de fapt eu i le desfac el mănâncă miezul.. nu stiu câtă sare poate suporta un hamster până intră în deshidratare irecuperabilă.. așa ca nu vreau să risc.. hamsterul e ceva prea frumos.. deasupra a orice chestie nașpa aș putea să o fac eu.. da, asta înseamnă ceva frumos - ceva ce te face să renunți la urâtul din tine în orice condiții. asta înseamnă să iubești

hamsterul a prins o viteză impresionantă între timp.. hamsterul este mai mult decât un rozător.. este o metaforă pentru ce pierd - î.n.f.i.e.c.a.r.e.z.i.

și dincolo de toate acestea nu înțeleg cum pot fi atât de fericită dincolo de cea mai neconsolabilă tristețe. poate că totul este peste puterile mele de înțelegere, dar nimic nu mă încântă mai mult..

ce dacă simt că viața mea părea formă perfectă de nefericire pe care mi-aș putea-o dori în toate timpurile? ce dacă totul este nimic fară ... ? și eu mă simt ca și cum aș conviețui pe o planetă extraterestră?

mâine Cristi îmi va povesti mai multe despre extratereștrii și eu nu o să înțeleg prea multe..

Nu știam despre ce să scriu mai întâi ieri.. despre ora de aerobic nr. 2 - zumba, sau despre nevoia de .. hermeneutică în a cărei satisfacere văd eu soluția pentru world peace sau cel puțin pentru problemele cu care mă confrunt în ultima vreme ...

Deocamdată n-am să scriu despre nici una dintre acestea pentru că am dat peste o serie Blackwell care pune în relație cultura pop cu filosofia (South Park/X-men/True blood/Lost/Heroes/House/Watchmen/24 etc. and Philoshopy). Dacă așa ceva există deja.. eu nu știu pentru ce altceva mi-ar plăcea să trăiesc (am zis mi-ar plăcea, care nu are nici o legătură cu realitatea a ceea ce trăiesc) și să .. înfăptuiesc. Dar am să înving tristețea mea invidioasă și, după ce termin aici, mă mut cu ctrltab în nu-știu-care din pdfuri mai întăi ..

Ca să îmi înțelegeți entuziasmul, iată un mic citat din introducerea uneia din cărțile seriei (vă las pe voi să ghiciți din care carte a seriei, dar atenție, nu am menționat-o mai sus):

„The existentialist philosopher Albert Camus (1913 – 1960) once claimed that the only real philosophical question was whether or not to kill yourself in the face of an absurd world. The writer Tom Robbins thinks one can only answer this question with one even more basic: Are you able to love? For love, Robbins suggests, is the only thing that makes life worth living. Love allows us to see things we could never see without it. It shapes our perceptions of the world and enables us to be open to deep, meaningful experiences. It can change a humdrum little town in Washington into a world of wonder”

Prea simplu de ghicit, nu-i așa? :)

O zi obişnuită

Este prânz şi mănânc cu Cristi. Încearcă să îmi povestească despre piesa de teatru radiofonic pe care o ascultă azi.. Ciulinii Bărăganului, şi este uluit cum unii se omorau pentru un pumn de mălai.. Cristi, mai mult decât orice.. crede în extratereştrii. A şi văzut o navă extraterestră după o noapte albă prin cluburi de pe cea mai înaltă clădire din Drobeta şi acum simte vibraţiile, ştie că telefonul va suna înainte să sune.. cu iPhonele e ceva mai greu, dar tot se prinde... Ca atare, de la Ciulinii Bărăganului la faptul că cea mai apropiată civilizaţie extraterestră este la mai mult de 100 de ani lumină este un salt logic cât se poate de firesc pentru el. Dacă ar vedea extratereştrii că noi am descoperit deja bomba atomică, ne-ar mai invada încă o dată şi ne-ar arunca din nou în preistorie după el. De data aceasta sunt de acord cu el.. sigur sunt prea departe pentru că, dacă ei ar mai ştii de noi şi noi de ei .. , ei ar vrea ceva de la noi şi noi şi mai multe de la ei. Americanii n-ar mai avea acum minim 100 de baze militare în Germania, ci în Calea Lactee Oriental Apropiată de sub suveranitate arabă..

Nu pot însă să duc prea departe discuţia cu Cristi pentru că suntem prea diferiţi, fiecare începe să capete certitudinea că vede cai verzi pe pereţi şi fiecare se vede pe sine în fruntea cailor verzi. Efectiv mă simt ca un cal verde fosforescent-neon. Este prea nesigură incursiunea în mintea celuilalt.. Aşa că aduc vorba despre carnea de pui şi dezbatem vreo 10 minute până stabilim exact care este diferenţa între pulpele de pui şi pieptul de pui.. gustul, grăsimea.. şi pentru că nu este foarte clară diferenţa, încercăm să separăm prin argumente pertinente şi pe puii de la ţară atletişti de cei de la oraş, corporatişti. Şi încep să mă gândesc că mi-ar plăcea să îmi deschid un restaurant cu Cristi pentru că îmi place să mănânc cu el. I-aş spune la restaurant "totul este infinit şi nimic nu se depune" - aşa ca discuţiile noastre.. am putea discuta la infinit fără să ne oprim asupra unei concluzii comune..

După ce se termină programul, mă grăbesc către un mic cabinet. Îi povesc asistentei despre o mică prostioară pe care am făcut-o şi în semn de mare, afectată părere de rău se dă uşor cu capul de tejgheaua înaltă a pupitrului de la recepţie de câteva ori. Încep să am impresia că nu este de partea potrivită a tejghelei.. Da, ce pot să zic.. am efectul acesta asupra oamenilor.

Mai tărziu, este prea cald pentru a lua metroul, tramvaiul, autobuzul, orice.. aşa că merg la mallul din apropiere.. Locurile de genul acesta îmi provoacă iluzii periculoase.. viaţa nu este deloc aşa cum o expun ele ostentativ şi dezinvolt în vitrine. Îmi pierd răbdarea şi pentru a îmi recăpăta simţul realităţii merg la un film pentru că are potenţialul să-mi spună ceva mai mult despre ce trăiesc.

....

Apoi, am luat un autobuz la întâmplare, crezând că toate drumurile duc în Pantelimon, important e să fii pe direcţia care trebuie... Bineînţeles că peisajul a început să fie foarte nefamiliar până mi-am seama că sunt prin Tineretului. Majoritatea amintirilor din zonă sunt cam ciudate ca să nu zic foarte naşpa, dar unele atât de faine încât telefonul din geantă parcă devenea o bucaţică din mine şi începea să mănânce.. nu.. vorba cântecului.. dog days are over.. Şi deşi nu ating telefonul şi nici nu cobor la prima staţie, nu reuşesc să mă conving :) dog days are so not over.. numai că preferam să parcurg frântura de text a lui Agopian.. aşa aş vrea să trăiesc în mintea omului ăstuia ..

Ajunsă acasă m-am hotărât să fac un salt în gol şi să mănânc puţină tocăniţă trimisă de mama. De când mi-a spus la telefon că se grăbea şi l-a lăsat pe tata să supravegheze descântecul cepei.. am ştiut că ceva nu e în regulă... Şi în timp ce plimbam mâncarea prin farfurie, mi-am dat seama că sunt dintr-o familie în care fiecare face exact ce îl taie capul şi apoi ocazional fiecăruia i se reproşează că nu a ascultat de ceilalţi.. de dapt, pot extinde şi spune că trăiesc într-o lume în care fiecare face ce vrea şi ocazional i se reproşează că nu a făcut ce-i spuneau ceilalţi.. Poate chiar suntem un fel de specie de sclavi lăsaţi de izbelişte de nişte creaturi verzi într-un exces de extraterism. Acum ne străduim şi noi să dezvoltăm forma noastră specifică, de umanism.. deocamdată nu ştim ce culoare o să aibă, este cert însă că sunt şanse mici să iasă verde..

Buffy, spaima vampirilor

Azi am fost la aerobic pentru prima data de când eram preşcolar şi mergeam cu bunica la Amara.. Am băut mult Mountain Dew înainte - gest premergător firesc pentru cei care sunt pe cale să facă o nebunie de dimensiuni cosmice şi mintea lor funcţionează de fapt pe scheletul sloganurilor publicitare din cauza a prea mult uitat la televizor...
Am nimerit la un antrenament de Tae-bo azi - am spus că le iau pe toate la rând să văd ce mi se potriveşte.. De pe la jumătatea antrenamentului carnea a început să tremure pe mine şi încă 15 minute după. Îmi este cumplit de greaţă şi mă doare tot, inclusiv muşchii pleoapelor - probabil pentru că a trebuit să renunţ la ochelari şi pentru că, vrând-nevrând, antrenorul era genul de tip după care să îţi iasă ochii ca la melc.
Acum, pe culmile disperării pentru aspirină .. nu am nici o remuşcare că mâine nu mă duc la antrenament pentru că este premiera Harry Potter.