miercuri, 23 aprilie 2008

Ca sa nu mai fim un apanaj doar pentru sine

Nu stiu cat este in beneficiul individului sa spuna mereu ce simte pana intelege ce se intampla cu el.. mai ales atunci cand ce i se intampla nu ii este benefic. Cred insa cu tarie ca atunci cand spui ce simti/gandesti este mai ales in beneficiul celorlalti. Celorlalti nu luati in parte si pe de-a-ntregul. Cand ai raddare sa asculti si sa simti impreuna cu celalalt devenim mai toleranti. Si avem nevoie pentru ca suntem mereu mult prea toleranti cu noi insine si mult prea intoleranti cu ceilalti.

O persoana apropiata si draga mie m-a incredintat cu gandurile sale. Cu voia sa si in cheia ideii exprimate mai sus, am sa reproduc aici fara nici o interventie tot ce a scris:

,,Nu ştiu dacă mă cunosc sau dacă cineva va ajunge să mă cunoască..... sinceră să fiu viaţa nu este atât de roz cum pare. Uneori îmi dau seama că singurul sprijin îl găsesc doar în mine....probabil nici cei care pretind că sunt lângă tine nu sunt....pentru că, de fapt, eşti tu şi propria ta persoană....pe care o porţi cu tine mereu. Probabil eu sunt singurul meu prieten. Urăsc ipocrizia, prostia şi minciuna....din punctul meu de vedere minciuna poate distruge tot....

Cred că am nevoie de mine şi de acel cineva care să mă motiveze... A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcerea să nu depindă decât de o singură fiinţă.... înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nici o limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu traieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită.......a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere. Şi dacă a iubi înseamnă să renunţi la propria persoană atunci cu ce rămâi? Nu mai am nimic de pierdut...sunt goală pe dinăuntru...sunt ca un robot care face totul fără să gândească, fără să aibă nemulţumiri sau insatisfacţii. Este dureros însă...Să dai totul din tine nu e o opţiune. Trebuie să mă regăsesc. Uneori cred că eu sunt adevăratul meu duşman, obstacolul în calea propriei mele fericiri şi că îmi lipseşte voinţa.

Cei care îţi sunt alături nu pot decât să te facă să uiţi sau să speri pentru prea puţin timp. După care eşti din nou tu cu tine şi nu mai poţi face nimic...amintirile te năpădesc şi tot ce ţi-ai propus să faci ca să îţi fie mai bine se şterge. Întreaga teorie despre bunul mers al vieţii pe care o cunoaşte toată lumea ţi se pare o glumă, un ideal imposibil de atins. Este prea frumos poate să te resemnezi, să te complaci în suferinţă. Este mult mai uşor să plângi, să te autocompătimeşti, să speri, să implori, să visezi cu ochii deschişi la fericirea supremă. Însă dacă am fi cu toţii suficient de puternici să ne ridicăm după o palmă primită de la viaţă, scuturându-ne ca de praf de probleme, jigniri, neîmpliniri, atunci ne-am plânge că este totul prea perfect şi că am dori să ni se întample ceva care să ne bulverseze existenţa.

Nu încerc să mai spun nimic altceva….mi-am exprimat toate sentimentele, regretele, planurile şi visele aici. Altfel, cuvintele işi vor pierde însemnătatea şi vor rămâne doar nişte cuvinte goale..…"


2 comentarii:

liviu spunea...

cine poate fi mai apropiata tie, cine poate fi mai draga... hmmm oare cine? am impresia ca am mai vzt acest stil intr-un comentariu anonim.

Viorelia spunea...

nu imi las comemtarii anonime singura... asta ar mai lipsi! de parca nu sunt suficient de "in pielea goala" pe blogul asta ! noroc ca nu am asa multi vizitatori:))
si cand reproduc ca fiind vorbele altcuiva... chiar sunt ! si cer inainte permisiunea sa le reproduc. Sper ca ne-am lamurit!