Impresii de vacanta

In aproape fiecare vacanta mergem la bunicul meu. Locuieste intr-un sat infasurat de o padure si ipostaziat pe niste dealuri la 12 km de Tg. Jiu. Uneori as vrea sa mergem altundeva, sa vad locuri noi.. am descoperit insa ca imi place sa fac aceleasi lucruri, imi place rutina - ca atare, eu pe mine ma simt foarte suspecta.

Intalnirea cu locurile si oamenii de acolo este mereu alta si chiar ravasitoare. Anul acesta, in a 2a zi de Paste am aflat ca bunicul ne face la toata familia parastas de vii - m-a trezit intrebandu-ma daca am un pix bun sa scrie pomelnicul. Ca sa fiu foarte clara - mie mi se face o rezerva imemoriala de mancare pentru lumea de dincolo (!) Biserica este un fel de casa de asigurari cu cea mai lunga bataie din istorie. Ma gandesc cat de amuzant ar fi sa ii faci reclama... :))
In curtea Bisericii oamenii sunt absolut rigidizati de hainele lor de sarbatoare, unii fumeaza si fac dari de seama asupra vietiilor lor (,,Nu mai am vaci. Mai tin decat una"). Lav, nepotica unei doamne de care bunicul meu a devenit ,,apropiat":D si care locuiestre in acest sat, ma invata sa imi folosesc bluetooth-ul de la telefon si imi povesteste despre cum primul ei sarut s-a intamplat in cimitir. Mama tine sa puna lumanari unui fost coleg de scoala, mort calcat de un tractor pentru ca a pus pariu ca are curajul. Avea 28 de ani, singur la parinti si inginer intre timp... Mama imi reconfirma astfel ca nu suntem fiinte matematice...
Mereu imi pastrez sentimentul ca oamenii de acolo sunt luminosi si sinceri si directi. As putea trai o viata intrega numai cu ei.

Apoi sunt rudele si prietenii de altadata. In mod ciudat, rudele sunt cele mai insolite. Dupa o vreme intelegi insa de ce esti asa, de ce nu puteai fi nicidecum altfel... Anul acesta, o matusa incerca sa ma convinga ca ,,viata este un kk". Am pierdut firul logicii ei la un moment dat si nu am retinut decat concluziile, cum ca trebuie sa ma plimb, sa ma distrez si sa nu judec. Da, sa nu judec pe nimeni pentru ca nu mai am ce, pentru ca nu mai suntem oameni...

Si prietenii de altadata.. petrec atata timp ducandu-le dorul si cand ajung in sfarsit sa ii intalnesc mi se face si mai rau pentru ca nu mai avem timpul de altadata, pentru ca inteleg ca azi nu va mai fi niciodata..

Iubeste-ma

Am promis ca scriu, voiam acum sa spun ca nu am uitat ce am promis. Cam atat. Azi mi-a scapat mp3 playerul in ceai. Era normal, doar azi am incercat sa sugerez unor 2 prietene sa se desparta de actualii lor prieteni:))

Azi noapte am visat ca muream:d si mi-am trezit ferm convinsa ca imi este rau. In fapt sunt bine. Eu sunt vie, dar poate ca viata mea a murit.

Impartaseam unui coleg ideea cum ca sper sa fie ceva dincolo de noi, ce nu putem numi dar care sa poata sa ne surprinda in sine. Adica atunci cand cineva ne iubeste/place sa nu o faca pentru ceva anume, pentru vreun indicator ce a apucat sa fie surprins de vreo forma de prestigiu social. Si daca acel ceva ar fi nimic.. sa fim iubiti pentru nimic, eventual fix pentru ceea ce nu suntem...

Pentru o viata hamlet

Azi am uitat o carte de la biblioteca intr-un restaurant pe la pranz. Mi-am dat seama abia seara cand ma intorceam catre casa si m-am enervat atat de tare... incat mi-am adus aminte de toate lucrurile din ultima vreme care m-au enervat si pe care le-am trecut cu vederea... cum ar fi ca m-am taiat la deget sau atitudinea anumitor persoane sau alte persoane pe care le-am visat ..., simplul fapt ca le-am visat etc. M-am enervat atat de tare incat am hotarat sa imi uit toate planurile si promisiunile... Dintr-odata, aproape ca nu mai vedeam. Nu mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva. Abia din a 3a incercare am nimerit numarul restaurantului. E ok, au gasit cartea ,,cu Cicero" si ma asteapta sa o ridic cand pot. Nici macar nu ma pot aduna sa o citesc pentru ca am descoperit Shakespeare. Spre rusinea mea, nu am citit nimic din el pana acum sau nu imi aduc aminte... m-au intrigat teribil niste discutii la un seminar despre viziunile regizorale de-a lungul timpului asupra Ofeliei.. Ce pot sa spun deocamdata.. Shakespreare este fara-ndoiala ,,Tatal lor". Nu m-a mai pasionat in asa hal o lectura de la romanele roz pe care le citeam in camin cate 3 pe saptamana, numai in sesiune pentru a ne insanatosii creierii (Lucia avea o cutie de televizor plina cu ele la capul patului). Shakespeare este atat de tare incat ma visez recitand din el.

Am avut azi o disputa cu Miha-colega despre povesti... Eu spuneam ca daca voi avea vreodata in grija copii, am sa am grija sa vada stirile de la ora 5 si sa stea cat vor de mult pe internet. Le voi interzice insa cu desavarsire sa citeasca povesti. Povestile sunt numai pentru oameni mari (Mihaela povestea despre cum sacrul se insinueaza in ele..., cand citesti de mic povesti numai sacrul nu il intelegi...). In povesti, ratusca cea urata nu se sinucide, printul nu insala, printesele nu sunt urate (si toate ne credem superbe.. ) si majoritatea nu apuca sa moara. In realitate toti murim... Am un prieten care se viseaza viking in asa hal ca s-a apucat de invatat limbi nordice. Nu se otraveste cand iesim cu bauturi albastre, dar incearca cocktailuri concentrate de ,,pastile de slabit" care nu dau a doua zi mahmureala..

As fi vrut totusi sa stiu pe ce lume traiesc...

PS M-am hotarat sa nu mai merg in cluburi deloc.

Cu 2 titluri de data aceasta; nu reusesc sa ma decid...

Imi place nespus senzatia pe care o ai atunci cand te asezi sa scrii fara sa ai cea mai mica idee despre ce vei scrie. Incerc sa ma conving ca este placut sa scrii, mai placut decat a citi.. si imi este imposibil. Probabil ca am sa abandonez brusc la un moment dat pentru a citi ceva.

Am vazut un film ieri.. de data aceasta nu am sa spun despre ce film este vorba... Am sa spun insa ca am ales sa inteleg din el ca oamenii sunt slabi, neputinciosi pentru sine... incapabili de a face ceva pentru ei, ci numai pentru ceilalti. Doar pentru ceilalti pot fi puternici si in consecinta avem o nevoie de ceilalti ca de aer. Nu este o pledoarie pentru a fi mai ,,umani" aici.. E doar groaza pentru ca acest ,,adevar" survine abia atunci cand te-ai decis sa renunti, sa fii singur, sa fii egoist..

In alta ordine de idei, ce alegi intre o viata fara sens si una ,,imperfecta" ? Cum alegi sa te sufoci ? Sa nu poti sa spui sau sa spui si sa nu te poti auzi nici tu ?

Am sa ma opresc aici.. urmeaza inca o noapte prea scurta, picioarele si mainile de jeleu, masa luata in statiile de metrou, alte ganduri nerostite.. mi-e greu sa imi aduc aminte ce trebuie sa visez. A, da.. trebuie sa ma indragostesc.. asta o rezolve totul.. si genul de iubire care sa nu te mai aduca in pragul tabloului lumii ca un imens budoar - iubirea care sa te faca sa crezi ca mai exista si altceva decat ea.

P. S. Titlul 1: Culmea egoismului
Titlul 2 : Singurul raspuns este acela ca nu exista nici un raspuns.

Fara un titlu potrivit inca

Azi am stat de 3 ori la coada la Posta ca sa pot trimite un fax. A doua oara mi-a fost furat telefonul, a treia oara s-a bagat un domn fix in fata mea sa intrebe ceva si pentru ca era asa de simplu vroia sa rezolve pe loc. Fix in fata mea. Am izbucnit. Dintr-o data nu se mai auzea nimic in toata Posta.

Nu cred ca imi voi lua alt telefon. In fond detest telefoanele. Nu te apropie mai mult de oameni, ci dimpotriva... in medie exista ca sa ti se comunice belele sau ca ce voiai nu se poate etc. Nu este ca in reclame !

Si detest oamenii care nu au curajul sau demnitatea sa moara de foame, de rusine, de dor sau de durere... Nu mai inteleg, de ce trebuie sa fim fericiti?!?! Ce rost are sa mai traiesti intr-o lume stramba la a carei nenorocire ai contribuit?! Am devenit niste sichizofreni care se plimba in lumi paralele pe aceeasi strada. Asa... de parca nu te simte nimeni cand faci vreo prostie, de parca viata ta e mai importanta decat a altora.... Ce rost are sa traiesti numai pentru sine sau doar pentru cativa?!

Si este totusi aceeasi strada!!!

Viata fiecaruia dintre noi ar trebui sa fie importanta numai in masura in care mai inseamna ceva pentru ceilalti...

,,Cred ca" si ,,Cred in"

Pana zilele acestea nu citisem decat Biblia pentru copii. Nu mi-am infipt niciodata ochii in materialul original pentru ca nu ma simteam in stare, dar am fost nevoita sa citesc in intregime cea dintai epistola a lui Pavel catre corinteni pentru un curs de gandire crestina. Aproape ca fumeg de furie !

Este la un moment dat un capitol despre tinuta femeilor in public, despre cum noi trebuie sa ne acoperim capetele atunci cand intram in Biserica. Explicatia data este aceea ca barbatul a fost creat pentru a slavi pe Dumnezeu si femeia pentru a slavi pe barbat, ca atare femeia trebuie sa se arate numai barbatului pentru care a fost creata. Mai mult decat atat, femeile nu trebuie sa vorbeasca in public, sa astepte pana acasa unde isi pot intreba barbatul daca are nelamuriri. Acum ce sa spun.. nu m-ar deranja sa avem si acum aceasta ordine (care totusi a alterat atat de profund conditia femeilor in timp si a condus la nenumarate abuzuri) , atat timp cat barbatii ar continua sa il slaveasca pe Dumnezeu si noi sa avem ce slavi la ei... Ca o paranteza, femeile sunt acum acuzate in timpurile noastre ca sunt materialiste si interesate, dar pe de alta parte cunosc putini barbati care mai au si alte interese superioare banilor si frivolitatilor care ii accesorizeaza.

Mihaela, colega mea care a terminat Teologie, a incercat sa imi explice ca aceste ,,reglementari " au fost instituite pentru ca in Corint Biserica la vremea aceea nu era organizata, pentru ca erau mai multe femei decat barbati, ca erau foarte locvace si multe nu erau exemplu de moralitate.. Si cu aceste observatii am ajuns la adevarata problema - Biserica cu tipicurile ei s-a autoexclus din timp, a ramas acolo, nu mai tine cont de mutatiile sociale si de problemele specifice lor. Ca atare multi rateaza marea intalnire sau mesajul... Apoi mi-au fost sbulberate sperantele cum ca ar fi vreun mesaj, ceva de transmis.. asa in sensul unei stirii fierbinti, cruciale de presa. Discursul crestin se pare ca este unul care se inchide in el, iar poruncile moduri de viata. Ratiunea este o masinarie complicata dar inca in teste care te duce pana la jumatatea drumului catre destinatia ,,credinta", apoi ramane in pana si mai departe este pe baza de ,,traire" - trebuie sa incepi sa levitezi singur. Asta este.. am indoieli, nu cred fara nici o rezerva si nu pot sa inteleg si cu toate acestea nu ma simt fericita, ci poate pentru prima oara ... handicapata.

Dincolo de toate, simt ca am castigat totusi ceva azi... Proful ne-a asigurat ca e ok daca nu putem sa credem. Nu e un dezastru.. ,,nu oricine este facut pentru asta"... De aici incolo imi permit sa spun ca este un dezastru sa crezi ca tu crezi ca esti un credincios autentic. Prefer asadar sa fiu o necredincioasa autentica, decat sa provoc neajunsuri asteptandu-mi cuminte mantuirea...

update: teo crede in fripritura de porc:)

Cum ar fi sa faci mereu ce trebuie?

Am impresia zilele acestea ca am revenit la viata frumoasa dar total lipsita de sens de acum cateva luni. Probabil ca de data aceasta am sa o pot savura mai bine (a se citi lent sau in reluare) dat fiind faptul ca trec prin cea mai abitir raceala din istoria mea personala.

Am vrut sa revin pe blog inca de acum aproximativ o saptamana dupa ce am fost nevoita sa pierd o ora destul de tarzie in Ploiesti. Cum tocmai se incheia genul acela de zi pe care ai vrea neaparat sa o uiti dar nu ai sa reusesti niciodata, m-am gandit ca nu-mi ramane decat sa ma otravesc cu un shot de tequilla. Cel mai la-ndemana si recomadat loc era Doroftei Pub. Am luat si papanasi si ca sa nu intrerup sirul bauturilor albastre, am comandat si un Blue Angel. Constatam de altfel in timp ce tavaleam in dulceata sectiunii de papanas, ca timpul trece la fel repede sau poate si mai repede chiar daca esti singur(a) sau nu ai nimic de facut.. Dupa 30 de minute pluteam efectiv in supa existentiala si aveam si soundtrack ... muzica de la mp3 player, cand in capatul scarilor apare nimeni altul decat Leonard Doroftei. Cred ca m-am uitat pret de 2 secunde la el cu ochii mei exolftalmici-default, am reusit sa schitez un zambet si sa intorc rapid capul... Si totusi ma trezesc ca se apropie si ma intreaba daca e bun papanasul. Ii spun ca da cu aerul meu falso-tampo-scolaresc-entuziast si reusesc sa scap furculita pe mine... Ce putea acum Doroftei, personificat in carne si oase si coborat din articolele de ziar inramate de pe pereti cum ca a fost decorat si alte etcetera?! Decat aproximativ : ,,sa va aduc un servetel ?". Nu am reusit decat un zambet tembel fortat si sa spun ,,nu, multumesc..." Si a plecat. Ma gandeam ca sunt asa gaina.. degeaba am terminat Facultatea de Comunicare.. nu am reusit sa spun nimic mai mult.. nici ca l-am vazut ultima oara la ,,Cireasa de pe tort" si de aceea am vrut sa incerc papanasii, nici ca mi se pare un fel de zeu, supraom etc. pe care nu ai cum sa nu il admiri (si sunt atat de putini cei pentru care sa ai certitudinea ca vei simti la fel toata viata), nici ca la toaleta fetelor s-a ars becul... Sper ca s-a simtit magulit ca am scapat furculita... In alta ordine de idei... stiam eu ca sunt o printesa..:)

Sa revin totusi la ce vroiam azi sa consemnez. Citeam intr-o carte disputa a 2 personaje despre destin.. Unul spunea ca viata e un haos, ca nu are sens, celalalt ca totul este predeterminat. Nu reusesc sa ma decid care varinata e mai nefericita... Ca o paranteza, sunt foarte incantata de descoperirea a 2 termeni ce ilustreaza generatia literaturii despre literatura, anume hipertext si literatura de gradul al doilea. E vorba despre cartile in care se scriu carti (carte in carte) sau cartile care intra in dialog cu alte carti. Este o trasatura a postmodernismului care te duce dupa experienta recent incheiata istoric a absurdului catre ideea salvatoare cum ca si noi am fi totusi prescrisi, ca nu suntem singuri sau de capul nostru.. Mai mult decat atat, suntem niste personaje si suntem desavarsite in masura in care suntem insolite, originale.
M-am tot gandit.. nu cred ca suntem perfect determinati, dar nici nu reusim sa determinam intru totul... suntem jumatati de masura, lucruri permanent neterminate, suntem niste efecte care nu isi cunosc cauzele si niste cauze la randul nostru care nu vor simti niciodata pe deplin efectele provocate. Si in conditiile acestea, ma intreb cum e posibil sa fim totusi in viata.. cred ca si daca murim este la fel pentru ca sunt sanse mari sa nu stim mai mult.

Si chiar daca traim fara sa traim, viata poate aduce uneori probleme. Pentru mine, sursa problemelor pe care cred ca le-am depasit, a stat in nerespectarea princiipilor. Aici vroiam sa ajung si acest lucru vroiam sa il transmit... Nu putem nega parti din noi, renunta la ,,supremul bine" din noi fara a savarsi in fond un act impotriva sinelui. Si cred ca asta desparte oamenii obisnuiti de oamenii puternici cum e Doroftei - oameni care au puterea sa se urmeze si sa fie cu adevarat autentici.