sâmbătă, 29 august 2009

Ţigani, discriminare şi Madonna

Oamenii care s-au dus la concertul Madonnei s-au dus să vadă un show, să o asculte cântând, NU să afle opiniile sale cu privire la discriminare şi cu atât mai puţin să primească lecţii. Nu i-a cerut nimeni asta, nici un plătitor de bilete pentru că Madonna nu este un specialist în drepturile omului sau probleme sociale. Dacă vrei să te instruieşti în sensul acesta, te duci la Universitate şi studiezi mai bine problema (a se citi dobândeşti câteva argumente şi înveţi cum să obţii şi tu câteva argumente originale filtrând propria ta experienţă de viaţă). Din câte am observat, Madonna nu a mers cu metroul, nu a umblat pe străzile Bucureştiului, nu i-a furat nimeni nimic când era în tramvai, nici măcar cablul TV aşa cum m-a onorat pe mine vecina mea mai brunetă de alături...

Există într-adevăr discriminarea rromilor. Mulţi dintre noi ştim cu siguranţă mai bine decât ea. Eu am învăţat într-o şcoală care a preluat elevii unei şcoli desfinţate dintr-un cartier ţigănesc. Toţi colegii mei nou-veniţi erau inteligenţi, cuminţi şi unii chiar aveau o sensiblilitate/melancolie exacerbată în raport cu noi, ceilalţi... Nimic dezgustător în ei, erau de-a dreptul admirabili. Am descoperit însă cât pot fi de dezgustători unii profesori, cât de urât se comportau cu ei şi cum erau nedreptăţiţi nişte copii care în fond nu aveau încă nici o vină... Atunci am experimentat şi faţa întunecată a şcolii ca sistem de socializare, de aglutinare pentru o societate pururea strâmbă în care suntem condamnaţi să acţionam instinctual şi să gândim numai când suntem la o bere...

Conceptul de toleranţă este doar o construcţie teoretică care cred că nu trece testul de utilitate al realităţii. Ce rost are că eu tolerez o anumită persoană dacă în fond nu îmi place, nu o cunosc, o ignor, nu mă uit în ochii ei când trec pe lângă ea, dacă nu o apreciez, dacă nu o îndrăgesc, dacă nu suntem prieteni ? S-ar putea spune că are un rost pentru că nu ne dăm în cap unul altuia, dar rostul ei nu este să ne facă viaţă mai bună... pur şi simplu nu are puterea asta miraculoasă... Este un concept la care mulţi se limitează şi nu reuşesc să vadă mai departe şi care nu cred că determină în mod automat deschiderea atât de necesară pentru a exista laolaltă cu adevărat.

Revenind la Madonna, cred că a manifestat genul de comportament şi ignoranţa care conduc tocmai la discriminare - "am auzit eu că voi aşa şi nu e bine... ", fără să trăiesc, fără să înţeleg exact ce se întâmplă.. Şi singurul ei argument este acela că la ei nu este aşa... Probabil dacă ştia mai bine reuşea să scrie un cântec despre asta, probabil dacă americanii ştiau mai bine, nu ne-am îndoi de ei în sensul acesta, probabil ea nu ar mai fi fost nevoită să spună ce a spus şi chiar ar fi funcţionat puterea exemplului...

Sunt mândră de cei care au huiduit-o pe Madonna !

vineri, 21 august 2009

Momentul meu Harry Potter


Cu Liviu am fost colegă de clasă în liceu. Este una din puţinele persoane pe care le consider imprevizibile - orice părere mi-aş forma despre el nu mai este valabilă mai apoi. Azi spre exemplu, Liviu nu mai părea blond, ci de-a dreptul roşcat. Ca să preiau idei din discuţiile din maşină de mai târziu, pentru această aparenţă era de vină lumina roşie de apus.. Cum eu tot meditam că Liviu poate e de fapt roşcat şi nu blond cum ştiam eu .. se uită la mine 2 secunde, aproape că zâmbeşte şi îmi spune că sunt murdară de pastă de dinţi pe obraz! Ce pot să spun.. mă trezisem de abia 30 de minute... Încerc să îmi caut oglinda şi îi spun că de obicei mă trezesc cu pastă de dinţi pe coate (of, da...- fac nişte confesiuni atât de tembele încât mă calific pentru propriul meu film de groază sau măcar pentru un spoof.. cred că eu în sinea mea sunt un spoof). Între timp, cu o mişcare super rapidă pe care nici nu am observat-o, Liviu desfăcuse oglinda de deasupra parbrizului şi eu îmi aduceam aminte de Aura care ieşea mereu din duş cu gelul transformat în spumă pe ea şi foarte hotărâtă de altfel... Atunci mi-am dat seama că o cabină de duş este fără-ndoială transcendentă...

Acum, serios vorbind .. am ajuns la concluzia sau mai bine spus la soluţia tatei... este nevoie de sacrificiu şi multă muncă pentru a face orice. Ca atare, în ultima vreme m-am izolat încercând să fac chestii nemaifăcute de mine până acum, să ma concentrez... nu ştiu dacă îmi este benefic. Mă trezesc uitându-mă insistent la fiecare om atunci când ies din casă, orice călătorie cu metroul este fabuloasă şi multe chestii au devenit de-a dreptul intimidante ... scările rulante, sandalele mele cu platformă conică, maşinile joase şi mai ales privirile celorlalţi.

Mă opresc aici, de când cu Campionatul Mondial de la Berlin am făcut o pasiune pentru Eurosport, deşi comentarii mai comico-stupide ca acolo nu am auzit niciodată ("Uite cum se aruncă în ştachetă - de parcă sunt drogaţi!") Pentru mine rămâne încă de nedescris trăirea provocată de anumite evenimente sportive. Aproape că vreau să mă duc să alerg prin parc.

duminică, 9 august 2009

Despre recuperarea jumătăţii de sine care stă mereu dincolo de ceilalţi

Încerc cu disperare să îmi trăiesc din nou viaţa ca şi cum ar dura o veşnicie, ca şi cum aş avea timp să fac tot ce îmi doresc, ca şi cum nu m-aş îmbolnăvi niciodată, ca şi cum nu m-aş simţi niciodată singură. Avem puţin timp şi cu toate acestea uneori ne plictisim...
Si mai încerc să nu mai fiu eu cu nimeni. Mă gândesc că aşa aş fi mai bine înţeleasă. Pur si simplu îmi este trist ca faptele sau spusele mele să fie reduse la unele, aceleaşi, puţine şi mărunte idei.

Săptămâna trecută mi-am luat o geantă şi m-am jucat cu iPhone până l-am adus într-o stare temporară de nefuncţionare. Slavă-Domnului că şi-a revenit... Râdeam cu Ralu că poate vom avea în curând implanturi umane de tehnolologie.. Buze fine cu un layer de boxe, fire de păr pentru Wi-Fi.. Mi se pare total aiurea cum cei care reuşesc să se exprime cel mai bine în spaţiul unei tehnologii (scris, cretă pe asfalt, pictură, online, proiecţii şamd.) sunt consideraţi artişti, virtuoşi, ne încătuşează afecţiunea, iar cei care inventează tehnologia respectivă rămân anonimi sau oameni de ştiinţă, n-au fani isterici, lipsa de etică larg recunoscută nu este pentru ei un indicator al geniului şi sunt exilaţi în cărţile de istorie sau pe wikipedia.

Suntem fiecare dintre noi o tehnologie (de comunicare) încă neinventată ? Suntem obligaţi să fim reduşi la sunete, mişcări, aspiraţii, la urma/umbra noastră care rămâne în ceilalţi şi niciodată în întregime a noastră pentru că este în aceeaşi măsură şi a lor.. ?


luni, 3 august 2009

Laura Pausini feat. James Blunt - Primavera in anticipo

Fac parte din generatiile care stiu mai degraba sa citeasca si mai putin sa vorbeasca; fac parte din generatiile care au invatat prea multe de la televizor sau de pe internet, iar majoritatea productiilor vehiculate erau cele nord-americane... Ca atare multi cred ca ne simtim straini in locurile in care de fapt traim. Nu este neaparat un lucru rau pentru ca detasarea provocata de stranietate poate oferi o perspectiva mai buna, mai larga a ,,realitatii" uneori. Azi am descoperit acest cantec in limba italiana si engleza cu comentarii in germana si spaniola. Incerc un sentiment de patriotism european ca sa spun asa:) Acum simt ca sunt acolo unde trebuie si de partea celor mai puternici. Spun cei mai puternici pentru ca simt ca ma regasesc in ei, pentru ca pot sa cred in ei. Orientalii sunt ascetici si contemplativi, africanii sunt cei mai apropriati de conditia de om, americanii - exuberanti si rasfatati.. iar noi.. noi suntem colectionari, niste batrani senini care descopera dupa o viata tumultoasa ca nu pot stii mai mult decat proprii lor nepoti. Europenii stiu ca viata si visul sunt suficient de distincte si speciale in sinea lor incat nu mai merita sa fie confundate...



miercuri, 22 iulie 2009

Justitia oarba

Am urmarit azi pe Zone Reality cateva secvente dintr-un documentar despre ingrijirea medicala a detinutilor. Erau prezentate cazurile unor detinuti cu boli grave, faze terminale.. Am avut dintr-odata sentimentul unei mari nedreptati si nici macar nu avea de-a face cu starea lor de sanatate, ci cu faptul ca erau inchisi. Am inceput sa ma intreb cati dintre ei regreta, cati dintre ei ar alege sa faca altceva daca ar putea da timpul inapoi sau de acum incolo... Nu mi se pare drept sa mai ramana inchisi cei care ar alege sa faca altfel. Dar cum poti masura regretele, parerile de rau?? Cum te poti increde in ele? Fara-ndoiala oamenii nu au putut dezvolta o stiinta in sensul acesta - aceasta capacitate a ramas captiva in mainile instantelor divine... Noi ne incredem ca atare de secole, mai degraba in slabiciunea noastra decat in puterea de a intelege, de a alege sau de a ne schimba..

In apararea sa, Socrate a spus la un moment dat ca cei care se tem de moarte, se cred mai inteligenti decat sunt de fapt pentru ca nu au cum sa stie daca ceea ce urmeaza vietii este neaparat mai rau. Un astfel de argument poate fi eliberant pentru multi condamnati, numai ca de la o vreme ne inlantuim febril si plini de dezgust unii pe altii cu cat mai multe vini. Cand epuizam vinile pentru ceea ce suntem, exista o lista nemarginita pentru ceea ce nu suntem. Nu au mai ramas din noi decat niste monstrii legati si inerti.

Eu:) .. Catalina mi-a facut observatie ca folosesc (eronat) ,,din cauza" in loc de ,,datorita".. Pentru mine, nu stiu cum am ajuns aici, pana si lucrurile pozitive le valorizez negativ..


sâmbătă, 11 iulie 2009

Cochilia golgotei personale


Cea mai mare provocare carei trebuie sa raspunzi atunci cand incerci sa intretii un blog personal este aceea de a creea o conexiune, un plan logic intre faptele pe care incerci sa le consemnezi.

Timpul trece prea repede pentru orice, am avut insa senzatia ca sta un pic in loc cand priveam populatia impresionanta de melci iesita in strada dupa ploaie. Probabil ca aluneca mai usor cu tot bagajul atunci ploua, poate multi dintre ei asa se cunosc... poate ca si pentru ei, cele mai mari bucurii stau in cele mai mari suferinte pentru ca numai cele din urma mai sunt in stare sa te scoata in afara ta..

Azi, doua lucruri nu mi se par in regula. In primul rand, oamenii care cu varsta nu devin mai intelepti sau mai toleranti. In al doilea rand, am descoperit care este cea mai mare problema a mea si in legatura cu care nu se poate face nimic.. Este vorba despre faptul ca ajung sa traiesc imprejurarile sau sa imi insusesc defectele pentru care nu imi plac sau dispretuiesc anumiti oameni. Poate este doar un accident, poate sunt singurele categorii cu care pot opera sau poate doar vreau sa imi placa tot, ca sa pot fii... linistita. Dar in fond, cine isi doreste linestea?!

Ma opresc aici, ratand sa leg in vreun fel melcii care acum probabil se rostogolesc odata cu caldura in spatele gardurilor vii, si golgota mea - aceea ca ceea ce nu imi place devine parte din mine mai mult decat orice. Sau poate titlul mai poate acum (dez)lega ceva... :)

duminică, 5 iulie 2009

Scurte insemnari

Afara

Este surprinzator cum o idee care te seduce (gravitatia, momentul de inertie, suferinta, disperarea sau grija pentru ceilalti ca ratiune de a fi etc.) iti poate explica intreaga lume pentru cateva zile sau pentru o istorie intreaga. Gandesti cu ea totul pana simti ca te sufoaca sau dai peste cineva care este mult mai persuasiv si care iti induce o alta idee atotstapanitoare... Sau iti aduci aminte ca de la un punct incolo nu mai stii ce este dincolo de noi. Cred ca pentru fiecare dintre noi, explicatiile devin insuficiente mult prea tarziu sau niciodata, in sensul ca nu mai putem sa rupem cercul comod al conexiunilor.
Cred este foarte clar acest lucru pentru fiecare om care are o anumita pasiune si a incercat sa o urmareasca dincolo de timpul si spatiul sau fizic. Luati spre exemplu o anumita tema si vedeti cum a fost ilustrata in timp. Oricare alta ,,noua" abordare le recupereaza pe cele anterioare care stau comod intr-un plan secund. Esenta ramane aceeasi si cum noi suntem obligati totusi sa construim timp pentru a putea exista, cautam mereu alte forme sau mai nou, tehnologii... In consecinta, artistii/creativii sunt cei care conduc lumea si ne focalizeaza constiinta, nu politicienii sau prelatii.

---

Inauntru

Mi-e teama ca m-am instrainat prea mult intr-atat incat simt nevoia sa fiu draguta cu oamenii pe care nu ii cunosc. Strainii imi par mai asemenea mie decat cei pe care ii cunosc si carora le percep mai degraba defectele, ma victimizez in raport cu ei si de care nu stiu cum sa ma rup mai repede. Ma simt bine abia atunci cand evadez realitatea urmarind filme sau tot felul de scriituri...
Astept cu nerabdare, de-a dreptul Goe-licial, pasiunea pentru bani sau felul cum arat...