A fi sau a nu fi

Aş vrea să îmi pot smulge muşchii şi desprinde coastele şi apoi să le strivesc pe toate bine pe un tocător cu ciocanul de şniţele până când toate grijile şi încordarea s-ar risipi inclusiv din trecut.
Aş desface apoi vertebră cu vertebră, le-aş scutura de măduvă chiar şi pe o mochetă aspră şi le-aş lăsa să se învăluie cu aerul sticlos.. şi aş avea un nou mine.. moale, fin şi strălucitor.
Dar nu pot fi numai mâini şi minte decât atunci când scriu şi, de asemenea, nu mă pot scutura mai bine de mine însămi altfel...

Pe de altă parte, în timp descopăr cu cea mai mare uimire cât de multe lucruri nu contează.. câte griji, tensiuni sau principii se sting în mine şi încetează oricum să mai existe.

E ca şi cum existenţa mea e în ciuda a tot ce a spus Descartes.. el se putea îndoi de orice, nu putea spune despre nimic că există cu adevărat, nu putea tăgaui însă că se îndoieşte şi prin aceasta îşi garanta existenţa. Mie îmi este clar că orice altceva există ... fantasticul este real, realul este fantastic.. toate sunt, numai mie nu îmi este clar că sunt pentru că celelalte lucruri dispar în minte fără să vreau.

Poate că acesta este de fapt problema.. nu vreau suficient.. si aici uneori intră şi că nu vreau suficient să nu vreau anumite lucruri.. Acum, nici după Nietzsche nu exist :)) prin urmare, pare foarte firesc să mă opresc aici:)

Mi-e dor de tine

Nu mai cred că în control şi raţiune.. sunt pulverizată de atâtea senzaţii în fiecare zi, iar efortul de a medita asupra lor, de a le înţelege, de a le dejuca sau de a le uita.. nu reprezintă decât efectul lor maxim.. totala lor luare în stăpânire. Viaţa nu este decât o convulsie la care nici un corp nu rezistă.

Mi-e teama că sunt prea tristă, deşi râd copios uneori, dar de la o vreme mai mult de una singură...

Când mă bucur, totul culminează cu gânduri despre cum este de fapt să iubeşti, despre cum dragostea este în sine singura formă de viaţă, fie ea fericită sau nu, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
Alteori, gândurile sunt mai simple şi mai precise - iubirea este tot o senzaţie de atracţie pe o perioadă mai lungă sau basmic permanentizată ... este inversul unui solenoid - câmpul magnetic al celuilalt care provoacă în tine electricitate.. - şi uneori ţi-e teamă că eşti prea aproape, că ai să arzi fără să mai poţi fii stins, că ai să cazi cu cea mai mare greutate şi ai să striveşti totul, că, fără reţineri, tot binele dar şi tot răul din tine vor ieşi la iveală.

Schiţă pentru drum

Am visat că ieşeam din spital, iar pe foaia de externare nu era decât o schiţă pentru o cruce. Era de fapt un desen artistic în toată regula, o cruce superbă.. numai că nu era pusă la scară, nu avea cote şi nu putea fi construită. Umblam de colo-colo încercând să aflu cum să o fac... asemănarea sau Thales erau perfect inoperabile. Am reuşit să mă întâlnesc cu bunica mea.. rădea :) Nu o mai visasem demult.. şi apoi treceam pe lângă cortegiul unei alte înmormântări. Părea să fie o bătrână, dar eu nu vedeam în coşciug decât o sumedenie de băscuţe lucioase cu brânză înfăşurate în haine negre de pânză.

A sunat telefonul şi m-am trezit brusc.. în mai puţin de 30 de minute eram în tramvai şi mă gândeam dacă este posibil să cred în ceva... fără explicaţii, ca şi cum ceva ar fi fost pus în minte fără să ştiu..

Unii chiar cred în horoscop, alţii mai mult decât orice în cântatul rău-prevestitor al cucuvelei.. tata spre exemplu se jură că a auzit-o cântând fix înainte să îi ia carnetul :) .. Şi apoi sunt cei care cred în lucruri mai serioase... în Dumnezeu şi ştiinţe.. sau cei care pur şi simplu cred în ei..

Visul din care mă trezisem părea mai real decât bărbatul cu tricoul în dungi care susţinea nişte bucăţi de tablă şi care ţipa din spate că "Dumnezeu e şmecher" şi "Enoriaşele sunt de treabă" fără ca nimeni să întoarcă privirea sper el.. E fascinant să fii nebun, numai că nu poţi fii decât de unul singur din păcate..

Revenind la vis, deşi nu simt mirosuri şi sunete, am impresia că nicicând nu am fost mai lucidă, mintea mea ocupă parcă tot spaţiul şi nimic altceva decât visul nu este mai sugestiv. Dar acum mă trezisem, crucea părea simplu de făcut chiar dacă nu aveam cote sau scară.. nimic imposibil, orice cruce.. Dar de această parte a realităţii nu mai aveam schiţa. Era în definitiv o cruce monumentală, cam exagerată, dar totuşi cea mai frumoasă. De această parte a realităţii, forma şi detaliile ei erau imposibil de reprodus.

Am coborât din tramvai şi mi-am dat seama că trebuie să mă mulţumesc cu interpretarea simbolică. Trebuie să îmi fac eu crucea.. să găsesc ceva în care să cred până la capăt, iar acel ceva să poată spună istoria propriei mele existenţe.. altfel nu pot să trăiesc sau să mor.. practic se întâmplă oricum, fără ca eu să port grija acestor două evenimente, dar vreau să simt că sunt totuşi ale mele..

Despre un simţ mai ascuţit al libertăţii

Ieri m-am plimbat mult prin oraş, a fost atât de frumos încât seara mi-a luat ceva să-mi dau seama de ce anume aveam febră musculară :) În centru se vindeau peste tot bucheţele de levănţică şi mirosul ei uşor mentolat aproape mă speria pentru că plutea suficient de departe şi îmi lua ceva până îi vedeam sursa..

Pe Amzei am văzut cea mai frumoasă persoană de până acum. Nu pot să spun de ce era cea mai frumoasă, pur şi simplu am ştiut.. M-a surprins că am putut să simt asta despre o bătrână însă. Avea pielea transparentă, strălucitoare şi motolită asemenea unei foi de celofan desfăcută de pe o bucată de fagure.. Dar nu era totuşi vorba despre piele sau costumul bleumarin cu flori micuţe albe sau despre colţurile gurii asezate pentru a exprima cea mai îndreptăţită atitudine de condescendenţă sau despre privirea sa.., ci spiritul pe care îl emana - pur şi simplu era absolut distinsă şi vârsta sublinia acest lucru.

Am nimerit apoi la Anuala de Arhitectură de la Dalles.. am văzut atât de multe proiecte cu idei surprinzătoare încât aş putea spune despre fiecare că era perfect, frumos în totalitate pentru că era deştept..

Una peste alta, a fost o surpriză foarte plăcută să descopăr că pot să înţeleg sau să simt de una singură frumuseţea altfel decât cea în maniera tradiţională :)

Viaţa ca lossir

Vi s-a întâmplat să gândiţi ce este mai rău despre cineva, dar să vă treziţi că vă comportaţi mai frumos cu persoana respectivă decât vă credeaţi vreodată în stare cu oricine ? Şi invers, să adoraţi o persoană şi să simţiţi că faceţi numai mizerii ? Probabil veţi spune că, oricum, cu o persoană pe care o dispreţuiţi veţi avea reţineri în a vă exprima clar, în a vă dezlănţui tenebrele... şi de aici delicateţea involuntară. Apoi probabil veţi spune că nimic nu poate exprima întru totul gratitudinea pentru cel în a cărui iradiere fiecare celulă din corpul tău rulează peste capacitatea sa, devine plină, răde..
Dar nu este vorba despre aceste lipsuri sau piedici.. mă refer aici la lipsa de control asupra comportamentului nostru, asupra corpului nostru.. despre cum noi devenim surprinzători pentru noi înşine fără ca nimeni altcineva să ne ştie...
Poate nu vi s-a întâmplat niciodată.. şi ce spun eu aici este numai simptomul omului care a pierdut cu disperare uzul principiilor sale sau poate că acele principii l-au pierdut în nicăieri unde nu mai pot funcţiona..
Închis fără limite (adică fără principii funcţionabile) în mijlocul a nicăieri există trecut şi viitor, dar niciodată prezent.

Numai un vis

Coşmarul unui ocheralist este să nu îşi găsească ochelarii. E ca şi cum ţi-ai pierde echillibrul, imaginile se rup în făşii mov, chiar nu ştiu de ce sunt mov ..
Aseară am descoperit că este ok să nu îi porţi uneori pentru că te poţi uita la oameni fără să îi vezi. Ar putea să fie tot ceea ce nu sunt. Dar de fapt, viaţa e până la urmă numai un vis.. realitatea nu o vedem niciodată indiferent ce ochelari purtăm. Cu toate acestea, visul perfect, suprem este să alegi să îţi spui că eşti realist .. că lucruile sunt aşa cum le înţelegi şi să fii în stare să nu pierzi firul lui roşu.. Dacă ţi-ai spune că nu eşti realist, că totul este numai vis.. să cauţi realitatea cred că ar drena totul din tine şi apoi ai descoperi că este imposibil de găsit. Visul ca realitate este visul perfect pentru că numai el te poate face să visezi şi mai mult. Poate că acesta este temeiul existenţei noastre, principiul de sine stătător care nu decurge din nimic altceva şi se autoalimentează.. :P iar noi laolaltă nu suntem decât nişte vise încurcate, întretăiate şi ne străduim să rămânem în plasa celorlalţi..

Culoarea roşie

Eram azi la Unirii.. aşteptam să traversez. Un tip de pe partea cealaltă cu un aparat foto intimidant ne făcea poze. Pentru moment am avut senzaţia că poate fac figuraţie într-o posibilă operă de artă.. Câţiva pietoni, probabil neîmpăcaţi cu faptul că fac modeling fără voia lor, au rupt rândul din ce în ce mai gros şi abia au reuşit să evite îmbrăţişarea cu un 123 îndurerat şi urlător. Nu, nu puteam să fac figuraţie într-un album, ci mai degrabă într-o ştire de presă...

În final, nimic sublim sau senzaţional şi am recăpătat senzaţia că viaţa mea este din nou numai a mea. Am început să mă uit cu o teribilă satisfacţie în jur şi am observat reclama gigant sub formă de cutie de Pepsi care se oglindea fix în cutia din mâna mea. Dintr-odată, toate clădirile păreau înfăşurate strâns în bannere şi ştiam acum că de fapt fac figuraţie într-o sumedenie de reclame suprapuse. Poate că lumea este doar o piaţă şi eu am refuzat să văd acest lucru. Şi mă întreb cu o oarecare resemnare.. Mai are rost să te mai gândeşti la altceva decât bani şi confort ?