Filozofia este despre lucrurile pe care crezi ca le stii. Si tocmai aici este cel mai mare pericol - pentru ca lucrurile care ai impreisa ca le-ai inteles sunt cele mai nefaste, mult mai periculoase decat cele pe care ai impresia ca nu le stii.
Ideea centrala in semiotica, aka filozofia limbajului, este ca sensul pentru fiecare cuvant exista intr-adevar numai la purtator, nu in dictionar. Sensul este contextual si foarte personal. In consecinta, limbajul unei persoane, indiferent de in ce imprejurare il foloseste si cu ce scop, spune in primul rand foarte multe despre experintele sale de viata, despre ce stie cel mai bine, despre ce a trait cel mai intens.
In consecinta acum as fi vrut sa imi aduc aminte de acest aspect simplu atunci nu mai stiam cum sa inteleg o persoana care foloseste cu predilectie pentru a ii caracteriza pe ceilalti cuvinte precum praf, disperat sau urat...
Ma mai intrebam zilele acestea daca intr-adevar exista critica constructiva, daca orice altceva, eventual ceva prost e mai bun decat nimic, de ce exista atata literatura despre cum este sa fii nefericit intr-atat incat am inceput sa cred ca arta e doar apanajul celor care simt ca au ratat orice altceva.. Si culmea, ma intreb in continuare ce este iubirea, asa fara sa o traiesc, fara sa o am in fata ochilor. De unde nevoia aceasta a oamenilor de a crede ca este ceva mai presus decat tot ceea ce se poate spune despre ea?
Una peste alta, problema noastra a oamenilor nu cred ca sta in ce vrem si nu putem obtine sau despre cat de greu este sa ajungi undeva... Nu avem prea putin, ci avem prea mult. Este prea mult in aceeasi existenta sa poti sa si visezi si sa fii si lucid.. Desi visul si luciditatea ar trebui sa fie acelasi lucru, continui sa ma simt ca si cum alarma nu mai inceteaza sa sune.
Ideea centrala in semiotica, aka filozofia limbajului, este ca sensul pentru fiecare cuvant exista intr-adevar numai la purtator, nu in dictionar. Sensul este contextual si foarte personal. In consecinta, limbajul unei persoane, indiferent de in ce imprejurare il foloseste si cu ce scop, spune in primul rand foarte multe despre experintele sale de viata, despre ce stie cel mai bine, despre ce a trait cel mai intens.
In consecinta acum as fi vrut sa imi aduc aminte de acest aspect simplu atunci nu mai stiam cum sa inteleg o persoana care foloseste cu predilectie pentru a ii caracteriza pe ceilalti cuvinte precum praf, disperat sau urat...
Ma mai intrebam zilele acestea daca intr-adevar exista critica constructiva, daca orice altceva, eventual ceva prost e mai bun decat nimic, de ce exista atata literatura despre cum este sa fii nefericit intr-atat incat am inceput sa cred ca arta e doar apanajul celor care simt ca au ratat orice altceva.. Si culmea, ma intreb in continuare ce este iubirea, asa fara sa o traiesc, fara sa o am in fata ochilor. De unde nevoia aceasta a oamenilor de a crede ca este ceva mai presus decat tot ceea ce se poate spune despre ea?
Una peste alta, problema noastra a oamenilor nu cred ca sta in ce vrem si nu putem obtine sau despre cat de greu este sa ajungi undeva... Nu avem prea putin, ci avem prea mult. Este prea mult in aceeasi existenta sa poti sa si visezi si sa fii si lucid.. Desi visul si luciditatea ar trebui sa fie acelasi lucru, continui sa ma simt ca si cum alarma nu mai inceteaza sa sune.
Un comentariu:
iubirea:"ceva mai presus decat tot ceea ce se poate spune despre ea".
pai cred ca orice sentiment cu adevarat intens ajunge undeva in cele 2 zone: e de bine-iubire, e de rau-ura. cind oricare dintre aceste sentimente ajunge la o intensitate ce depaseste cu mult ratiunea cum mama masii mai vrei sa le descrii intr-un mod rational.
se spune asta despre iubire pentru ca despre iubire s-a scris mai mult sau mai intens decit despre ura. de ce? foarte simplu una este creativa iar cealalta distructiva.
Trimiteți un comentariu