Sunt racita cobza. De data aceasta am insa o scuza de menestrel. In ultimele doua zile s-a intamplat sa ma plimb in miezul noptii in Cismigiu prin ploaie halucinand in grup asupra lebedelor de pe beton sau am contribuit la batatorirea noroiului amestecat cu frunze de pe Romancierilor.
Bucurestiul este un oras in care te pierzi cu sufletul sau pur si simplu ti-l pierzi. Nu iti creeaza o stare ci mai multe, cat mai diverse si cat mai contradictorii. Te absoarbe, te dizolva, te seduce sau te sufoca cu masivitate desi este neincapator.
Bucurestiul este un oras cu oameni singuri. Uneori simti ca vor sa-ti vorbeasca asa din senin despre orice... si cand in sfarsit fac asta, sunt nefiresti. In Bucuresti majoritatea oamenilor se grabesc catre nicaieri. Sunt ca niste pelicule care se tem sa nu se voaleze in lumina soarelui. Aici e jenant si absurd sa nu te grabesti.
Probabil ca aici oamenii se simt mai aproape de visele lor. Sper sa ne creasca aripi tuturor ca semn de adaptare urbana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu